Revista:

Cristian TABĂRĂ – Cinstirea sfintelor moaşte: credinţă sau idolatrie?

id1050_tabara_cristian.jpg.jpg

Rămâi întotdeauna uimit în faţa miilor de cre­dincioşi care se înghesuie, în lumea noastră ortodoxă, să ajungă la câte o raclă cu moaş­tele sau relicvele vreunui sfânt, să le atin­gă sau even­tual să le sărute (deşi sunt unii care simt o oarecare reţinere vecină cu sila când vine vorba să-şi lipească buzele de vreun craniu). Fervoarea uneori iritată a mulţimii te face să te întrebi ce cred cei ce se îmbrâncesc în legătură cu puterea oaselor către care se strădu­iesc să ajungă. Ce pot ele să facă pentru om? De ce pot ele să facă ceva anume? De fapt, pot ele să facă ceva anume? Te vindecă un femur sau un deget al cuiva, fie el şi sfânt? E cu pu­tin­ţă să-ţi imaginezi că o bucată din veşmântul vreunui martir poartă puterea lui Dum­ne­zeu?
Dacă este să dăm crezare Bibliei (iar noi, cei credincioşi, îi dăm crezare), atunci putem să spunem cu certitudine că, într-adevar, oasele şi rămăşiţele sunt purtătoare de putere dum­ne­­zeiască, dacă vrea Dumnezeu! Pomenesc acum numai două episoade scripturistice care să susţină afirmaţia anterioară. În Vechiul Testa­ment se povesteşte faptul că oasele profetului Elisei au înviat un mort al cărui trup a fost scăpat peste ele de către cei care-l purtau, iar în Noul Testament este menţionată întâmplarea în care o femeie din mulţimea care Îl înconjura pe Mântuitor s-a atins pe furiş de haina Lui şi  s-a vindecat. Atunci Iisus a spus ca a simţit o putere ieşind din El, ceea ce demonstrează că puterea divină s-a manifestat atât prin oasele profetului, cât şi printr-o bucată de pânză. Am spune, aşadar, că materia poate fi purtătoare de har divin şi că cei credincioşi se pot împărtăşi de acest har, dacă cinstesc moaştele sau relicvele unui sfânt.
De fapt, aici trebuie să facem o observaţie foarte importantă, care să lămurească faptul că cinstirea sfinţilor, a moaştelor şi a relicvelor nu este idolatrie. Biserica noastră îi cinsteşte pe sfinţi nu atât pentru ei înşişi, cât pentru faptul că s-au învred­nicit de binecuvântarea şi harul lui Dumnezeu, care le-a dat puterea duhov­ni­cească – şi uneori materială – de a face cunoscută în lume lucrarea Lui. Or, puterea lui Dum­ne­zeu nu dispare o dată cu trecerea sfântului la cele veşnice, ci se manifestă în continuare, prin binefacerile oferite de moaşte şi relicve, sau prin neputre­zirea şi buna mireasmă a ră­mă­şiţelor trupeşti, ca semn al sfinţeniei.
Şi mai trebuie spus ceva important. Cins­tirea adusă sfinţilor şi închinarea la moaşte sunt necesare şi bune, dar nu suficiente pentru de­să­vârşire. Ele nu înlocuiesc Sfintele Taine şi ce­le­lalte lucrări ale Bisericii şi nu trebuie înţelese ca o cură de vindecare trupească. Nu are rost să vă frecaţi fruntea de o raclă numai pentru a scăpa de bube sau tre­mu­rături! Vin­de­ca­rea pe care Dum­ne­zeu o poate dărui prin moaşte sau relicve este una duhov­ni­ceas­că şi trupească tot­­deodată! Se va vindeca mai degrabă cel a cărui credinţă în Dum­nezeu şi nădejde în mij­lo­cirea sfin­ţilor este conformă învăţăturii Bi­se­ricii decât cel care-şi caută doar o terapie fizi­că. Deseori, sfinţii înşişi au îndurat suferinţa fizi­că pentru a dobândi sănătatea du­hov­nicească.