Revista:

Mănăstirea Dealu. Despre voievozi şi morminte

id1047_dealu2ok.jpg.jpg

Dacă ajungi în aşa-numita Vale a Voievozilor de la marginea Târgoviştei şi începi să urci dealul apărut în cale, după o vreme, trecând pe sub un portal de
clopotniţă, te vei afla faţă în faţă cu silueta stranie şi impunătoare a bisericii Mănăstirii Dealu, ctitorie a lui Radu cel Mare. Terminată şi pictată la 1514 de către tălmaciul său de protocol, viitorul domn, Neagoe Basarab, biserica Mănăstirii Dealu este cea mai mare necropolă domnească din ţară. Dincolo de zidurile ei, mormintele voievozilor poartă nu numai plămada de istorie şi sfinţenie din care s-a alcătuit neamul căruia îi aparţinem, dar şi ecourile trădărilor, laolaltă cu şoaptele de alcov, patimile şi asceza, intriga, blestemul şi căinţa…

 

Domnul şi păstorul
Autentic „principe al Renaşterii“, Radu cel Mare îşi purtase mult timp paşii prin lumea apuseană unde deprinsese fastul şi strălucirea de la curte, artele şi frumosul. La sud de Dunăre erau vremurile în care islamul cuceritor nu îngăduia să se ridice vreo biserică peste care să nu poată privi un turc călare. Cu atât mai mult a dorit domnitorul să ridice aici, la Dealu, cea mai măreaţă biserică din câte se înălţaseră până la acea vreme în Ţara Românească. Oare cum se vor fi înfăţişat toate cu cinci veacuri în urmă, în vremea domniei lui Radu cel Mare – fiul lui Vlad Călugărul – şi al soţiei sale Smaranda, cea care va îmbrăca în cele din urmă haina monahală sub numele de Samonida? Biserica Ţării Ro­mâ­neşti era în mare suferinţă, iar domnitorul avea nevoie de o personalitate care s-o pună în rânduială, aşa că şi-a îndreptat priviri­le asupra fos­tului Patriarh al Constantinopolului, Nifon, exi­lat de către sultan la Adrianopole. În ziua ho­tărâtă de domn, carete şi rădvane însoţite de călăreţi se îndreptau spre Mitropolie. Din goa­na cailor puteau fi zărite jupânese şi ju­pâ­niţe, îmbrăcate în mătăsuri de damasc, cu cele mai fine şaluri ori chiar cu blănuri de samur, grăbite să iasă în întâmpinarea fostului Patriarh de Constantinopol. Prin aducerea sa, pentru care se auzise că domnul cheltuise multe daruri în aur şi pietre scumpe către sultanul Baiazid, ca­pi­tala ţării, Târgoviştea, devenea întâia capi­tală a lumii creştine, aşezată în faţa capitalei islamice a Imperiului Otoman. Aşadar, în acea zi a anului 1503 după Hristos, Nifon era întâmpinat cu tot fastul, la care se adăugau şi vor­bele pline de miez ale lui Radu cel Mare: „Eu o să domnesc, iar tu să ne fii dreptar în le­gea Domnului. Să ne fii păstor sufletesc şi sol nouă la Dumnezeu“.

Jupâniţa şi blestemul
Numai că, în scurtă vre­me, la curtea lui Radu se pri­păşeşte Bog­dan Vornicul, un boier mol­do­vean alungat de către Şte­fan Vodă. Cu toate că era căsătorit şi avea cinci copii, re­u­şeşte să se vâ­re pe sub pie­lea domnitorului, ba mai mult, să-i fure inima surorii acestuia, frumoasa jupâniţă Ca­plea. Se pune la cale nunta. Între timp însă, soţia pă­ră­sită a lui Bogdan îi scrie o scrisoare  lui Ni­fon, înştiinţându-l de toată nelegiuirea. Pa­tri­arhul îl cheamă pe vornic la Mitropolie şi îl îndeamnă să se întoarcă acasă la soţia şi copiii săi. Bogdan, însă, se duce la voievod şi se plân­ge de Nifon, astfel că în cele din urmă intriga şi minciuna prind pe evlaviosul domn ca într-o pânză de păianjen. Nifon e alungat de la curte. Înainte de a lua iarăşi calea exilului, bătrânul ierarh îi spune domnitorului: „Blestem va fi pe capul tău şi neamurile tale. În mari suferinţe şi dureri vei muri şi multe nevoi au să cadă asupra ţării tale… Atunci mă veţi căuta, dar nu mă veţi găsi“. Apoi pleacă, luând calea Muntelui Athos, să-şi trăiască acolo restul vieţii în singurătate şi rugăciune. La scurt timp, Radu cel Mare cade la pat, răpus de o boală necunoscută. În ţară izbucnesc răzmeriţe, epidemii, certuri, gâlceavă între boieri. Voievodul trimite după Nifon, dar era prea târziu: acesta trecuse în lumea drep­ţilor, la Mănăstirea Dionisiou din Sf. Munte.

Sfântul şi mormântul
În cele din urmă, domnitorul îşi află sfârşitul… dar nu şi liniştea. Blestemul îl urmărea şi dincolo de lespedea mormântului. În fiecare dimineaţă, cu toată curăţenia făcută, ieşeau viermi deasupra lespedei de mormânt, care mai era şi zgâlţâită de nu se ştie ce puteri ne­văzute. Este momentul în care intră în scenă un alt personaj important: Neagoe Basarab. Tânărul, educat la şcoala teologică de la Bistriţa Craioveştilor, găsise în Patriarhul Nifon nu numai un interlocutor pe măsura aspiraţiilor sale, dar şi un model duhovnicesc. De altfel, Nifon îi proorocise tânărului Basarab că va ajunge domn şi va avea o domnie îndelungată şi liniş­tită. Ajuns domn, chinuit de gândul că bles­te­mul lui Nifon apăsa nu numai asupra ctitorului de la Dealu, dar şi asupra ţării întregi, Neagoe merge la Athos şi aduce, cu mare cheltuială, osemintele patriarhului, pe care le aşază peste mormântul lui Radu cel Mare de la Mănăstirea Dealu. Urmează o lungă noapte de priveghere, în timpul căreia Neagoe are o vedenie. Tru­pu­rile celor doi îi răsar aşezate faţă în faţă: de-o parte, cel al lui Radu, groaznic, întunecat, plin de puroi şi putoare; de cealaltă parte, cel al lui Nifon, alb, purificat şi împrăştiind bună mireasmă. Câteva picături de apă sfinţită se preling din trupul sfântului pe mormântul nefericitului domn. Apoi toate încuietorile şi pietrele mormântului se închid singure. Blestemul încetase.

Capul pribeag
În biserică se află mai multe lespezi de mormânt. Pe cea mai apropiată reuşesc să descifrez numele unui Movilă, mort la 1608, iar  pe alta numele lui Vlad cel Tânăr – fratele lui Radu cel Mare. Puţin mai încolo descopăr pia­tra mormântului celei ce a fost pricina bles­te­mu­lui lui Nifon: jupâniţa Caplea. În dreapta, chiar la intrarea în naos, un mor­mânt din marmură albă adăposteşte capul voievodului Mihai Vi­tea­zul, adus la Dealu în 1601, de pe Câmpia Tur­zii, de către paharnicul Turturea şi aşezat sub o lespede de piatră de către Radu Buzescu şi soţia sa, res­pectându-se astfel dorinţa voievodului de a fi înmormântat la Mănăstirea Dealu. Pentru că tot aici, la mai puţin de-un pas de mormântul fiului, îşi doarme somnul de veci tatăl său, Pătraşcu Voievod, iar de partea cealaltă a intrării în naos, într-un mormânt de marmură albă, se odihneşte străbunicul său şi ctitorul lăcaşului, Radu cel Mare. Maica Spiridona, cea care ne însoţeşte în pelerinajul nostru, pare să fie mai mult decât un simplu ghid al mănăstirii. E păzitoarea devotată şi aprigă a voievodului, dându-ţi mereu impresia că, dacă s-ar fi aflat în viaţă cu 4 veacuri în urmă, ea nu l-ar fi lăsat singur pe Mihai şi asasinatul n-ar mai fi avut loc. Ne spune cum un profesor clujean şi un preot au căzut la sorţi să ducă în refugiu, în timpul primului război mondial, capul voievodului învelit în pânza cu care era acoperită Sfânta Masă din altar. În aglomeraţia din gară, preotul încerca să-şi facă loc cu bocceluţa lui în trenul plin cu refugiaţi, aşezaţi claie peste grămadă. „Da’ ce te-nghesui aşa, părinte, că doar n-oi fi având Sfinte Moaşte?!“ – i-a zis cineva. „Am tot un sfânt, am un sfânt pentru neam, am capul lui Mihai Viteazul!“ – a răspuns preotul, şi oamenii i-au pus la dispoziţie un compartiment întreg, închi­nându-se aceluia ce adunase pentru întâia oară pe toţi românii laolaltă. În 1920, regele de-atunci al tutu­ror românilor, Ferdinand, readuce la Dealu capul lui Mihai Viteazul, răspunzându-i peste veacuri: „Iată, ţi-am împli­nit pohta ce-ai pohtit: Ardealul, Mol­do­va, Ţara Românească!“. Poate că râvna, ve­ghea şi rugăciunile neîntrerupte de azi ale măicuţelor de la Dealu vor răscumpăra cândva, în faţa Celui Atotputernic, trădarea de care românii au fost în stare.