Revista:

Interviu cu Valentin Nicolau, preşedintele TVR, despre… îngeri

id1055_nic8ok.jpg.jpg

Poate că unii se vor mira de alegerea invitatului şi asocierea lui cu tema interviului: aceea a îngerilor. Interlocutorul nostru este dl. Valentin Nicolau, preşedintele TVR. Dar nu direct, în această calitate l-am iscodit, ci în cea de dramaturg. Dl. Nicolau, şi înainte de a
ocupa demnităţi publice de rang înalt, a fost „ispitit“ de îngerul bun al literaturii. Aşadar, are un trecut scriitoricesc, cu o temă perfect sincronă cu tema generală a numărului nostru. Una dintre piesele sale de teatru are un nume incitant: „Dacă aş fi un înger“. Nu ne-am putut înfrânge curiozitatea de a-i pune întrebări d-lui Nicolau legate de acest titlu. Cu atât mai mult cu cât fiecare autor se identifică cu tema aleasă şi cu personajele sale. Cât este de sincer cu îngerul său autorul şi demnitarul, veţi vedea singuri. Noi am pus doar întrebările…

Aţi scris o piesă de teatru intitulată „Dacă aş fi un înger“. Am să vă întreb direct: vă pare rău că nu sunteţi un înger?
Nu cred că sentimentul de părere de rău este cel care mă încearcă. Mă gândesc mai mult din postura mea de om cum ar fi fost… Dacă aş fi fost un înger în povestea respectivă, în piesa de teatru adică, cu siguranţă că aş fi văzut multe alte lucruri pe care oamenii aceia, personajele, nu le vedeau şi nu le înţelegeau. Rolul îngerului care planează asupra spaţiului de joc este tocmai de a da înţelesuri pe care personajele piesei nu le văd.
Să punem atunci întrebarea altfel: ce aţi face dacă aţi fi un înger?
Dacă aş fi un înger… bun, m-aş ţine de fişa postului lor, care este foarte bine întocmită. Nu cred că ei ies foarte mult din fişa de post – nici nu ar avea cum – pentru că atri­bu­ţiile lor sunt foarte bine precizate în jurul omului, adică în jurul celui căruia îi aduc servire. Scriu acum o piesă care se va intitula „Taina îngerilor“ şi în care îmi închipui că dacă îngerii au atribuţiuni foarte precise, ei bine, au şi o taină. O tai­nă pe care nu o ştiu decât ei. Eu mi-o închipui doar, şi anume: faptul că dra­gos­tea dintre doi oameni este consecinţa directă a iubirii îngerilor lor păzitori. Această taină a lor ne face pe noi oamenii să ne întâlnim, să avem poveşti remarcabile de viaţă, să ne cău­tăm mereu. Viaţa noastră este rezultatul cău­tă­rilor pe care îngerii noştri le au, la rândul lor.
Cum vă reprezentaţi aceste făpturi cereşti? Iconografic sau neconvenţional?
Am avut tentaţia să încerc să dau personalitate vizibilă unui în­ger, reprezentare concretă. Am ajuns la concluzia că este inutil, pen­tru că am văzut oameni care îmi trezesc un sentiment de îngeri, care au ceva special şi care mă fac să cred că ceea ce am văzut era poate chiar îngerul acelui om.
În faţa Televiziunii este o troiţă, în memoria celor care au murit acolo. Unde credeţi că le-a fost în­gerul păzitor în acele mo­men­te?
Momentul acela rămâne foar­te special. Cred că a fost un moment în care îngerii erau prea pu­ţin pregătiţi să-şi apere oamenii. Au fost momente profund rele. Era o plată istorică a unei nepu­tinţe de zeci de ani, şi poate că cei mai fragili dintre oameni, cu îngerii lor cei mai delicaţi, au pierit atunci. Poate că au supravieţuit cei care au fost gardaţi de îngeri întunecaţi… De când am păşit în Te­le­vi­ziune am simţit un lucru foarte straniu. Stau la etajul 11, în biroul în care au stat toţi preşedin­ţii de dinaintea mea. Am un continuu sentiment de apăsare şi de-abia aştept să părăsesc acest etaj 11 şi să mă mut în altă clădire. E o încărcătură grea în pereţii turnului televizinii. Pesemne că de mult prea multe ori îngerii cei buni au fost izgoniţi sau striviţi de faptele aproape neumane ale unor oameni, care au avut aici „lucrări“, în sensul rău al cuvântului.
Din câte ştiţi dvs., s-a făcut vreo sfeştanie în instituţia aceasta?
Preoţi au fost pe-aici, dar nu cred că s-a făcut o sfeştanie cu gândul unei eliberări, de a scoate din fibrele de beton şi de fier ale clădirii toată încărcătura aceea rea… S-a întâmplat un lucru deosebit când am schimbat echipa de conducere şi am nu­mit Director de Programe pe Titi Din­că, pe care toa­tă lumea îl ştie ca realizator de emi­suni de viaţă spi­ri­tuală. A apă­rut într-un ziar un titlu dat în bătaie de joc: „Numărul doi în te­le­viziune este un popă“. Chiar şi din răuta­tea iniţială cu care era scris articolul reieşea că şi din punct de vedere al managementului formal al instituţiei apăruse un semn de bine, de „altceva“.
Aveţi vreun înger păzitor că­ruia să-i simţiţi prezenţa?
Absolut! Şi îl simt ca pe un gând de dinaintea gândului. Este ceva-cineva care, înainte de a gândi eu, îmi gândeşte logica unei acţiuni sau a unei evaluări. Acest gând are puterea unei percepţii de prezenţă, care mă înconjoară şi care mă pune în afara unui pericol, altminteri de neevitat. Este ca o cămaşă, ca o zonă tampon între tine şi agresiunea pe care urmează să o suporţi.
Copiii dvs. cred în îngeri?
Copiii mei au, la această vârstă, mai degrabă cunoaşterea preluată din lecturi. Cred că intuiţia, simţirea ideei de înger o dobândeşti odată cu trecerea anilor, odată cu trezirea în această lume deosebit de dură. Este foarte interesant să-i auzi pe copii vorbind despre îngeri. Aş asocia la această idee povestea unui copil care a văzut pe un câmp un copac tăiat şi a exclamat: „De acum înainte nu o să mai bată vântul!“, adică nu va mai simţi prezenţa vân­tului indirect, prin crengile şi frunzele care se mişcau la orice adiere… Chiar dacă nu au o conştiinţă teoretică bine exprimată, copiii au cea mai bună percepţie a îngerului.
Istoria spune, ca o butadă, că atunci când turcii bă­teau la porţile Bi­zanţului, teo­lo­gii se certau pe sea­ma sexului în­gerilor. Seamănă, me­taforic vor­bind, situaţia de atunci cu situaţia României de astăzi?
Netransferată la modul abrupt, da. Cred că în momentul de faţă există un discurs public paralel, care nu are nici o legătură cu probleme profunde care bat la „porţile“ cetăţii româneşti. Există oa­meni care, asemeni armatelor turceşti, vor distrugere. Alţii, frustraţi, pare că stau mai mult cu faţa către îngeri decât spre social. Dar vreau eu să vă întreb: ce era mai important pentru locuitorii cetăţii înconjurate de turci? Mie mi se pare că discuţia lor, importantă pentru ei, este o formă de eroism, pe care alţii ar cataloga-o drept inconştienţă.
De ce majoritatea persoanelor publice evită dis­cuţii serioase despre credinţa lor?
Din două motive. Unu: pentru că unii mi­mea­ză credinţa, ei numai aşa putând fi „recu­nos­cuţi“ de poporul cre­dincios. Este o formă de teatrali­tate, joacă un rol, dar pe care nu îl pricep. Cealaltă formă – de discreţie – este una pe care eu o înţeleg cel mai bine. Cre­din­ţa este un lucru mai discret şi mai intim decât orice, chiar şi de­cât amintirile (care sunt strict ale fiecăruia). Eu însumi nu vorbesc cu uşu­rinţă despre asta, chiar şi acum îmi găsesc greu cuvintele… Nu sunt unul dintre cei care mă supun ve­de­rii celorlaţi, făcând o suită de protocoale de credinţă în spa­ţiile dedicate. Nu am con­vin­gerea că trebuie să mă exprim ca un posesor de credin­ţă, într-o formă neapărat convenţională.
Ce părere aveţi despre in­sti­tuirea unor neo-sărbători în Ro­mânia, cum ar fi Sf. Valen­tin?
Acestea sunt deja ciubucuri sociale. Sunt lucruri care încearcă să-şi găsească şi o zonă de fundamentare religioasă, dar care nu ţin cont că sunt doar expresii co­merciale, de mondenitate sau doar un alt prilej de a mai „inventa“ un eveniment. Ele sunt promovate de către comercianţii din mass-media şi de cei din alimentaţia publică. Poate că un pic de rău aduce sărbătoare asta forţată, dar în nici un caz un pic de bine. Există în inima omului un Panteon minimal de raportare la sărbători, la anumite ritualuri. Dacă se face prea mare înghesuială nici nu mai ai posibiliattea unei singularităţi, a unei intimităţi. Astfel, nu mai ai un eveniment, ci intri în deri­zoriu şi într-un joc comercial.