LOADING

Type to search

Mânăstirea Agapia: o strajă a frumuseţilor

Mânăstirea Agapia: o strajă a frumuseţilor

Share

„În fiece toamnă, când ziua se pleacă spre asfinţit, peste turlele Agapiei roieşte larma rândunicilor care se gătesc de ducă. Şi-au făcut pravila, acum sunt la otpust. Într-o dimineaţă nu se mai aud, nu se mai văd, văzduhul a rămas stingher, Maica Stareţă e tristă în cerdac şi-şi ucide o lacrimă omenească. În curând se vor retrage şi florile, cu ghivece cu tot, lăsând pridvoarele pe seama singurătăţii lor solemne“.


Bartolomeu Anania

Într-adevăr, lavra Agapiei a prilejuit pagini, pânze şi gânduri emoţionante, lăsate de acei care au căzut, cu toată fiinţa lor, în mrejele locului. Căci de la Vlahuţă la Bartolomeu Anania, de la Delavrancea la Caragiale, de la Kogălniceanu la Eminescu, de la Gala Galaction la Haşdeu, de la Hogaş la Ibrăileanu, de la Duiliu Zamfirescu la Ionel şi Păstorel Teodoreanu, de la Otilia Cazimir la Topârceanu, de la Ion Pillat la Cezar Petrescu, de la Tonitza la Băncilă, de la Nicolae Grigorescu la Horia Bernea, şi încă mulţi alţii, toţi au lăsat aici o parte din sufletul lor. Exprimat în romanele şi poemele lor, în arta lor, în pagini de jurnal sau chiar în ajutoare directe, atunci când s-a putut. Dar ce i-a atras pe toţi cu irezistibilă candoare dublată totdeauna de tenacitatea revenirii?
Agapia nu a făcut „victime“ numai printre artişti. Ea a fost dintotdeauna (cel puţin din prima jumătate a sec.14) ca un magnet pentru sihaştri dar şi pentru ctitorii cu dare de mână. Cu toţii au fost atraşi de foşnetul singurătăţii, de rugăciunile care de aici parcă se iţesc drepte spre sălaşul Domnului, de „văzduhul tămâiet“ al Codrilor de Aramă care se află la o aruncătură de băţ… În liniştile Agapiei clopotul vibrează a miez viu, toaca prigoneşte duhurile moro­că­noa­se ale pădurii, psalmii îşi deapănă la soroc do­rul de Dumnezeu şi maicile roiesc între „stupul primitiv“ care este Agapia Veche, din deal, şi cetatea de jos, înălbită în luptele de asediu cu brazii seculari.

O plecăciune: din deal, în vale…

Odinioară a fost o poiană… a sihastrului Agapie. Acolo se nevoiau câţiva călugări, în­tre­gind osatura duhovni­ceas­că agăţată de Munţii Stâ­ni­şoa­rei. Astăzi, această co­loa­nă ver­tebrală a rugăciunii con­tinue este for­mată din mâ­năstirile: Neamţ, Secu, Si­hăs­tria, Sihla, Văratec, Ho­raiţa, Bistriţa şi Tar­cău. De altfel, între ele sunt drumuri discrete, in­si­nuate prin co­drii pu­ter­nici ai Neam­ţului, pes­te munţi me­lan­co­lici şi pâraie îm­buf­nate. Distan­ţe­le se măsoară în kilo­me­tri, în ore sau în… „Doam­ne, Iisuse Hris­toa­se, fiul lui Dum­ne­zeu…“.
Aşadar, sihăstria Aga­pei din Deal nu a durat în timp, căci o avalanşă de zăpadă, ca o mânie albă, iscată chiar de Paşti, acum aproape 6 vea­curi, le-a sfărâmat călugărilor rostul. Urma lor s-a putut vedea mai târziu, în trunchiurile sco­bi­te de stejar, îngropate în „Poiana Părinţilor“, în care îşi depuneau morţii: Evloghie, Pimen, Mi­sail, Vasilie – toţi cuvioşi adormiţi întru Dom­nul, toţi găsiţi cu oseminte galbene, curate, ca şi viaţa lor. În secolul 17 călugării se strămută de­finitiv „în vale“, urmând un curs atipic al cti­to­riilor: din deal în vale şi nu invers, cum se în­tâmplă de obicei.
În anul 1642, la 16 oct., hatmanul Gavriil (fra­tele pretenţiosului domnitor Vasile Lupu), îm­preună cu cneaghina Liliana, soţia sa, încep ri­di­carea unei biserici mari, oarecum ase­mă­nătoare cu „Trei Ierarhi“ din Iaşi, ctitorie a dom­ni­torului însuşi. Agapia „din vale“ avea să fie terminată, după planurile arhitectului grec Enache Ctisi, la 3 sept. 1644, pentru a fi sfinţită la 12 sept. 1647. De ce aşa de târ­ziu? Pentru că ctitorii din acele vremuri înţelegeau să-şi ducă treaba până la capăt, con­stru­ind în acest răstimp chiliile pentru călugări, agonisind odoare de preţ, croind veştminte scumpe. Sfinţirea s-a făcut cu mare alai şi cheltuială, în prezenţa princiară a lui Vasile Lupu; slujba a fost săvârşită de mitropolitul Vasile Moţoc. Zidurile Agapiei atingeau atunci şi 2 metri grosime…

O istorie fabuloasă

Toată lumea – pelerini ori simpli turişti – ştie un singur lucru despre Agapia: că a fost pictată de Nicolae Grigorescu. Lucru remar­ca­bil, de bună seamă, dar acest fapt totuşi recent al istoriei nu trebuie să adumbrească pe ne­drept curgerea tu­mul­toa­să ori tihnită a celor­lal­te veacuri. De la în­ce­puturile ei, Aga­pia cea noua a găzduit şi până la 100 de mo­nahi. A fost devastată de tătari în 1675 atât de rău, încât a stat pus­ti­ită 2 ani; a fost prădată fără remuşcări de creştinul Sobieski în 1693; tătarii au ruinat-o iarăşi în 1716. Lovitura cea mai grea a primit-o în 1821, pe timpul „zaverei“, când eteriştii aven­turierului Ipsilanti au fost vânaţi de turci chiar între zidurile mânăstirii. Osmanlâii au lăsat prăpăd în urma lor, astfel încât stareţa Elisabeta Costa­che (sora Mitropolitului Veniamin, cel care a adus maici la Agapia, în 1803) a pribegit cu parte din obşte mult timp, până să poată din nou să-şi reia viaţa în lavra vremelnic pă­răsită… La data de 23 iulie 1903, stareţă fiind Elisabeta Cerchez (sora gloriosului general Grigore Cer­chez, cuceritorul Plevnei; iată, deci, ce ru­denii ilustre, ce „perechi“ remarcabile care au făcut cin­ste istoriei neamului românesc, dar şi mân­tu­irii lui), mânăstirea este mistuită de un cum­plit incendiu. Au rămas doar zidurile de piatră şi, sub un strat gros de funingine, pictura lui Gri­gorescu. Acesta, chemat să o cureţe, se ve­de silit să refuze, fiind tocmai atunci într-o cum­pănă de sănătate.
Din părţile Agapiei (din „deal“ sau din „va­le“) s-a răspândit în lume faima unor stareţi, cum ar fi Rafail (sec.16) sau Eufrosin (tot sec. 16). Şi pământul de sub picioarele acestor ne­vo­itori a iradiat moaşte, cinstite apoi în întreg Răsăritul, din îngheţata Rusie, până în însorita Grecie; moaştele unor cuvioşi necunoscuţi, pe­cetluite cu însemnele sfinţeniei: mireasmă şi culoare…
Ierarhi care au plecat din stupul Agapiei? Isaia (episcop de Rădăuţi), Nicanor (mitropolit al Moldovei), Serafim (episcop de Huşi), Ghe­de­­on (mitropolit al Moldovei); lista nu trebuie să-l omită pe mitropolitul Moldovei, Irineu Mi­hălcescu, cel care a fost silit de comunişti să se re­tragă din scaun (aug. 1946), murind după a­proape 3 ani de „e­xil“ la Agapia (3 apr. 1948), fiind în­gro­pat în incin­ta mânăstirii.
Dar bunurile mâ­năs­tirii? Până la se­cu­larizare, dar şi după, în diferite forme, A­ga­pia a fost în po­se­sia a 19 moşii cu tot cu satele lor, 9 pod­go­rii, he­leş­tee, săla­şuri de ţigani, du­ghe­ne etc. Toată a­ceas­tă avu­ţie era chi­ver­nisită de maici în sco­puri filan­tro­pice. Aici au func­ţionat se­mi­narii te­olo­gice, in­ter­nate pen­tru orfani (in­clusiv pen­tru orfanii de răz­boi), şcoli de me­serii, ateliere. Maici din Agapia (30 la nu­măr) au plecat pe front în războiul de inde­pen­denţă (1877) ca asis­tente medicale în sluj­ba răniţilor care ago­nizau pe câmpiile Bul­gariei; acelaşi de­vo­tament l-au arătat şi în Primul Război, lu­crând la Crucea Roşie în tran­şeele pline de glod şi sânge din care a răsărit, după 2 ani de suferinţe, România Întregită.

O stareţă (Tavefta) şi un tânăr pictor („Nicu Zugravu“)

„Mă duceam duminica în Obor, îmi aş­ter­neam hăinuţa pe jos, îmi întindeam marfa pe ea şi-mi aşteptam muş­terii ca orice ne­gus­tor… Şi cumpărau bieţii oa­meni, ziceau că-s icoane cu noroc, de la un co­pil ne­vi­no­vat“. Aşa îşi amin­tea Nicolae Gri­go­rescu momente ale copilă­riei sale, în care – or­fan fiind de tată – tre­buia să-şi ago­ni­seas­că singur traiul, vân­zând icoane pic­ta­­te de el şi semnate „Ni­cu Zugravu“. Tâ­năr fiind, ca la 20 de ani, pe când picta bi­se­rica Mânăstirii Zam­­fira (Pra­hova), Gri­go­rescu cunoaşte un că­lugăr cul­tivat şi um­blat, Isaia Per­si­cea­nu, de care îl va le­ga o strânsă pri­e­te­nie. Pleacă îm­pre­u­nă cu acesta spre Pa­ris, pentru a cu­noaş­te mai bine viaţa cultu­ra­lă a epocii. Se o­presc însă la Neamţ, mânăstirea de meta­nie a acelui călugăr ati­pic, unde Isaia ca­de grav bolnav. În aş­teptarea însănătoşirii prietenului său, Gri­gorescu se apucă de pictat mici icoane pe lemn. Una dintre ele ajunge peste munte, la Agapia, pe masa stareţei Tavefta Ur­sa­che. Figură legendară a monahismului fe­mi­nin românesc (con­du­ce, în 1871, prima delegaţie organizată de maici care vizitează Ierusalimul şi pe Patriarhul Chiril), această stareţă de excepţie intuieşte calităţile artistice dar şi smerenia şi seriozitatea tânărului iconar. Tocmai atunci, maica stareţă era în căutare de pictor, pentru a zugrăvi bi­se­ri­ca mare, proas­păt restaurată. La de­cizia de a-l angaja pe acest tânăr muntean (din părţile Câmpi­nei) se pare că a con­tribuit cu o vorbă bu­nă şi Iosif Gheor­ghi­an, pe atunci diacon la Neamţ, în viitor – mi­tro­polit primat al Ro­mâ­niei. Astfel, la 2 apri­lie 1858 se sem­nea­ză un contract pro­­videnţial care va spori imens avuţia naţională dar şi patri­mo­niul bi­sericesc. Za­pisul pre­ve­de ca în schimbul su­mei de 2.000 de gal­beni, Nicolae Gri­go­rescu să „dea cu olo­iu din destul“; apoi pictorul se angajează să picteze icoane „cu mâna lui“, evident, „cât se poate de bine şi cu vopselele cele mai bune“, şi totul să fie gata într-un an şi 6 luni. „Meşterul Nicu“ şi-a primit banii în 6 tranşe, iar Agapia a rămas pentru veşnicie (sperăm!) cu o operă nepieritoare.
În iulie 1861 lucrarea este gata, iar la inter­venţiile lui Kogălniceanu conjugate cu cele ale mitropolitului Sofronie Miclescu pictorul mai primeşte un plus de 750 de galbeni, pentru me­ritele lui artistice şi pentru seriozitatea de care a dat dovadă pe parcursul lucrului. Aşa a ajuns Nicolae Grigorescu bursier la Paris, pe banii obţinuţi din zugrăvirea chipurilor de nevoitori şi mărturisitori. Artistul din el nu s-a putut abţine, şi la redarea chipului Proorocului Daniil s-a pictat pe sine însuşi, cu barbişon, în ton cu moda vremii…

Astăzi

Din 1994, după moartea bătrânei stareţe Eus­tochia Ciucanu, la cârma mânăstirii a venit maica Olimpiada Chiriac. Imediat, cu o risipă de energie care i-a surprins pe mulţi, a trecut la lucru. Adică la restaurarea întregii incinte a Agapiei: biserică şi chilii. S-au făcut pe toate fronturile lucrări de drenare, de consolidare, de restaurare, de subzidire, de tencuială, de re­facerea trotuarelor din incintă ş.a.m.d. Practic în­treaga mânăstire a fost un şantier, schelele în­lăturându-se cu puţin timp în urmă. Nici pic­tu­ra nu a fost uitată, curăţarea şi refacerea ei ocu­pând un loc central în acest efort edilitar su­praomenesc. În tot acest timp, atelierele au func­ţionat (croitorie, broderie, pictură etc), lor adă­ugându-se altele noi, precum cel de cojo­cărie sau cel de pictat şi mărgelat ouă.
Acum incinta Agapiei, atmosfera ei este schimbată, împrospătată. Florile se revarsă în neştire peste balustrade, senzaţia de grădină botanică, de experiment floral primordial te co­pleşeşte. Biserica este albă ca neaua, pe in­te­rior arată ca un chivot lucitor şi curat. Brazii o asediază necontenit cu verdele lor aproape mi­neral, aproape etern, nemişcat. Smulsă de­fi­nitiv muntelui, interzisă pădurii lacome care se pre­linge până sub ziduri, lavra Agapiei pare că şi-a găsit, în sfâr­şit, liniştea. O­dată cu ea, şi­rul lung de ctitori, de ar­tişti, de pelerini; şi nu în ultimul rând, şi cetele de cu­vi­oşi care dorm ne­­ştiuţi sub poienile cele de sus, ob­ştea de acum ca şi po­po­rul de mâi­­ne al lui Dum­nezeu, încă ne­­năs­­cut, care va ră­mâ­ne uimit de fru­­museţea înveş­nicită a locului.