Revista:

Cristian TABĂRĂ: Despre porc, rigoare, spovedanie şi post

id1107_tabara_cristian.jpg.jpg

Cum suntem în Postul Craciunului, sunt gata să fac o mărturisire pe cât de publică, pe atât de gravă: uneori nu mă pot abţine de la cârnaţi sau de la şuncă înainte de terminarea postului. Şi, în buna tradiţie românească, mă şi dezvinovăţesc repede, aruncând vina pe obiceiurile poporului ăstuia, care nu şi-a găsit altă vreme pentru tăierea porcului decât în iarnă, înainte de Naşterea Domnului. Recunosc, gras şi pofticios cum sunt, mi-e greu să stau impasibil în faţa unui şirag de cârnaţi bine preparaţi sau a unei table de slănină fiartă până ajunge moale ca untul, usturoiată şi dată prin boia, ca în Ardealul meu natal. Uneori mă abţin, alteori nu. Şi dacă până atunci am reuşit, cu chiu, cu vai, să ţin postul, într-o secundă de slăbiciune (e doar un fel de-a spune, în cazul meu) totul se năruie, odată cu o felie de jambon fiert, dată prin hrean ras.
Dacă v-am smintit, să mă iertaţi. Dar, din pacate, nu-s de­cât un român ca atâţia alţii, care crede în Dumnezeu şi îşi do­reş­te mântuirea, dar face pentru ea cât poate. Iar în materie de rigoare gastronomică, pot des­tul de puţin. Şi nici mentali­tatea naţiei ăsteia nu m-a ajutat prea mult, fiindcă românul rămâne destul de ambiguu în toate cele, inclusiv în cele ale poruncilor bisericeşti.
Bunăoară, să luăm porcul. Cine îşi imaginează, oare, în Ro­mânia, Crăciunul fără cârnaţi şi sarmale pe masă, sau fără şuncă şi caltaboşi, alături, desigur, de un vin bun, de un cozo­nac rumen şi de alte cele, menite să veselească ini­ma omului? Dar oare nu cumva ne-am abătut de la po­runcile dum­ne­ze­ieşti, câtă vreme în cartea Leviticul din Vechiul Tes­ta­ment, de-acolo de unde unii susţin încă diferite porunci rigoriste cu pri­vi­re la necurăţia femeii, se spune că ar trebui să ţi­nem şi faptul că porcul e animal necurat şi să nu-l mâncăm? Oare nu cumva am ajuns să dăm porcului mai multă întâietate decât femeii, sau chiar decât lui Dumnezeu Însuşi, câtă vreme sacrificăm un animal necurat în plin post şi chiar îl mân­căm cu poftă, uneori tot în plin post? Ori poate că po­run­cile Ve­chiu­lui Testament sunt completate şi schimbate în parte de Noul Testament, aşa încât nu pe rigorile alimentare cade accentul? Oricum şi profetul Isa­ia vorbea de „postul cel adevarat”, ­unul al curăţiei cugetului mai degrabă decât al regimului alimentar. Dar cum rămâne atunci cu recomandarea ţinerii postului făcută de Însuşi Mântuitorul?
Doamne, ce de dileme! Iar cum românului nu-i prea plac dilemele, el a preferat să-şi păstreze din tradiţia populară Ignatul, să taie porcul, să-şi condimenteze cârnaţii şi să-i mănânce fără a se mai încurca în subtilităţi teologice sau de altă natură. Mai mult, în tot folclorul nostru sunt nenumărate poveştile în care românul negociază cu Dumnezeu, cu Sânpentru sau cu alţi sfinţi, fără ruşine, ba chiar cu oarecare familiaritate şi cu şmecherie. Păi, cum să nu închidem atunci ochii şi să ne ascundem după tradiţia populară, lăsând porcul la locul lui de cinste în plin post? Cum să nu avem până şi colin­de care cântă despre cârnaţi şi colaci?
Din păcate, jumătăţile de măsură nu ţin, însă, în faţa lui Dumnezeu şi nu ştiu ce-I voi putea spune la judecată, atunci când mă va întreba despre cârnaţii din post. Dar, în ceea ce mă priveşte, aceasta va fi una din întrebările uşoare. Desigur, nu vreau să generalizez, nici să smintesc pe nimeni cu slăbiciunile mele şi nici să-i ofensez pe cei care ţin postul.
Am totuşi o întrebare: dumnevoas­tră cum staţi cu răspunsurile la viitoarea ­judecată?