Cimitirul Bellu: 28 de hectare de istorie

Despre Cimitrul Bellu din Bucureşti, unde odihnesc cele mai multe perso­nalităţi ale istoriei şi culturii noastre moderne, s-au scris sute de pagini de-a lungul vremii. Aici se găsesc monumente funerare de o frumuseţe aparte, sculpturi rare, adesea din marmură scumpă, care înnobilează aleile. Emil von Becker, Raffaello Romanelli, Karl, Carol şi Frederic Storck, Oscar Han, Ion Mincu, Ion Georgescu, Dimitrie Paciurea, Ion Jalea, Corneliu Medrea, Miliţa Petraşcu, Constantin Baraschi sunt numai câteva dintre numele artiştilor ce şi-au pus amprenta asupra locului, prefăcându-l într-un adevărat muzeu.

Un cimitir istoric
Până la jumătatea secolului al 19-lea bucureştenii îşi îngropau morţii în curţile bisericilor. Existau şi câteva cimitire în afara oraşului, unde erau înmormântaţi săracii şi oamenii de rând. Pentru a fi în pas cu lumea modernă, legiuitorii bucureşteni au desfiinţat aceste cimi­tire şi au hotărât în 1831 „Legiuirea pentru înmormântări afară din oraş“. După câtva timp, în1852 o comisie a Sfatului Orăşenesc discută crearea altor cimitire în afara Bucureştiului. Unul dintre acestea era situat pe uliţa Şerban-Vodă, unde se afla o grădină mare aparţinând baronului Barbu Bellu (1825-1900), ministrul Cultelor şi Justiţiei. Terenul a fost donat de Bellu Sfatului Orăşenesc care, la 26 noiembrie 1852, hotă­răş­te începerea lucrărilor de amenajare a cimi­tirului. Arhitectul Ale­xandru Orăscu întocmeşte planurile pentru ridicarea capelei pe locul unde fusese cândva bise­rica lui Bellu cel Bătrân (1799-1853). Interiorul era realizat de pictorul Lecca. Cimitirul începe să funcţioneze legal în septembrie 1858. C. A. Rosetti, iniţiatorul organizării Cimitirului Bellu, este primul concesionar pe care îl pu­tem găsi în Ar­hiva Cimitirelor. În noiembrie 1859 cum­­pără un loc de veci aici, pentru fiica sa, Elena. Din anul 1862 Cimitirul Bellu trece sub aripa Municipalităţii bucu­reş­tene, aşa că, în momentul în care vechea ca­pelă se dărâmă, primarul Emil Pache Proto­po­pescu pune piatra de temelie la noua capelă, ce va fi clădită în stilul catedralei din Karlsbad. Ea va fi pictată la început de Mihail Popp, iar mai târziu repictată de Dimitrie Belisarie şi Arthur Verona. Catapeteasma a fost sculptată în lemn de Anghel Dima. Boierii înstăriţi au început atunci să-şi mute rămăşiţele strămoşeşti în cimitirul nou construit. Sunt menţionate fa­miliile Cantacuzino-Râfoveanu (1863), Scarlat Rosetti (1865), Văcărescu, Ghica, Florescu, Filitti, Mi­hăi­lescu, Slătineanu, Câmpineanu etc. Cimitirul Bellu avea 17 hec­ta­re în 1859, iar în pre­­zent măsoară 28 de hectare.

Linişte! Aici se odihnesc poeţii!
În cimitir se află cele mai importan­te lucrări funerare ale marelui arhitect Ion Mincu (1853-1912). Amintim de ma­u­­soleul Ghica, apoi de cel al Cantacuzinilor. Ur­mează capelele Christian Tell, Pache Pro­to­po­pescu, Antonescu şi Lahovary (distruse şi je­fuite, din păcate, în perioada 1990-1995). O plim­bare printre mormintele vechi e ca o lecţie de istorie în aer liber. În prag de primăvară, aproape toate cavourile se îmbracă în flori. Miroase a marmură udă, a ceară curată şi-a brad ars. Trec plutind ca-ntr-un vis pe lângă „poetul rozelor“, Macedonski, apoi pe lângă Is­pi­rescu. Se iveşte de după cruci şi cavoul Văcăreştilor. Poeta Elena Văcărescu, chiar dacă trăia la Paris, era o mare iubitoare a poporului român. A murit în  anul 1947, iar în 1959 rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse în ţară şi îngropate la Bellu. Pe aleea scriitorilor, la umbra teiului, odihneşte Eminescu. Întotdeauna are flori şi lumânări aprinse pe mormânt. Alături îi stau confraţii Coşbuc, Caragiale, Iorga, Sadoveanu, Labiş, Nichita, Marin Preda. Îţi vine să calci uşor, să nu-i trezeşti din somn, să nu-i deranjezi. Din când în când se mai aude în depărtare un bocet de femeie sau o pasăre ţipând a moarte. Dacă te opreşti şi iei loc pe băncuţa de lângă morminte, parcă îi şi auzi pe poeţi vorovind sub pătura de flori: „Ce s-a mai schimbat Bucureştiul şi oamenii lui!“.

O dragoste blestemată
La cavoul familiei Poroineanu vine multă lume curioasă. Monumentul funerar reprezintă o tânără femeie moartă, întinsă pe spate într-un pat. În genunchi, plânge pentru veşnicie un bărbat cu barbă. Ansamblul transmite atâta durere încât ai impresia că auzi bocetul aievea. Povestea celor doi tineri este de-a dreptul cutremurătoare. Când erau foarte mici au fost des­păr­ţiţi. Băiatul a rămas în ţară, iar fata a plecat la Paris. Nu li s-a spus niciodată că sunt fraţi. A trecut timpul şi tânărul a plecat la rândul lui în Franţa, la studii. Acolo, însă a întâlnit marea iubire, o femeie de o frumuseţe răpitoare, cum nu mai văzuse. S-au căsătorit imediat şi au trăit clipe de fericire nebună. Totul a du­rat, până când, revenind în ţară, au aflat, prin nu se ştie ce împrejurare, că sunt… fraţi buni. Oroarea, disperarea şi durerea i-au făcut pe cei doi amorezi nefericiţi să-şi pună capăt zilelor. În urma lor a rămas povestea şi monumentul din marmură neagră, ridicat de artistul Raffaello Romanelli.

„Animalul ăsta de doctor m-a ucis!“
O altă dramă înmormântată în Cimitirul Bellu, despre care căndelăresele vorbesc în şoap­tă, este cea a „Femeii cu umbrelă“, pe numele ei adevărat Katalina Boschott. Poveştile despre această tragedie romantică sunt incredi­bile. Unii spun că un bucureştean foarte bogat şi însurat s-a îndrăgostit nebuneşte de o fată frumoasă, pe care a luat-o ca guvernantă pentru copiii lui. Soţia, geloasă, a vrut să scape de ea punându-i otra­vă în mîncare şi uci­gând-o. Răpus de durere, bărba­tul a înmormântat-o undeva pe alei­le din faţă, a­proa­pe de cavoul fa­miliei, şi a dat ordin maestrului Ro­ma­nelli s-o sculp­teze în mărime na­turală. Intervine din nou soţia, care po­run­ceşte să fie scoasă de acolo şi mutată tocmai în fundul cimitirului, să n-o vadă nimeni. Mai există şi o altă variantă a poveştii. Cică frumoasa femeie, amanta bogătaşului, a fost operată greşit de un medic incompetent. Ultimele cuvinte ale ei pe patul de moarte ar fi fost: „Cet animal de médecin m’a tuée!“ (Anima­lul ăsta de doctor m-a ucis!), cuvinte care au şi fost încrustate cu litere de aur pe monumentul din granit roşu. Din păcate ele nu s-au păstrat, fiind furate. Doar ur­mele se mai văd…

Nume celebre de artişti şi scriitori
Pantheon naţional de o inestimabilă va­loare, Cimitirul Bellu din Bucureşti are cu ce se mândri şi acum, după atâţia ani de la înfiinţare: monumentul Iuliei Hasdeu, considerat unicat mondial, construit de Ion Georgescu conform indicaţiilor precise date de Bogdan Petriceicu-Hasdeu, statuia ridicată de sculptorul Oscar Spathe pe mormântul părintelui ziaristicii ro­mâneşti, Constantin Mille (1861-1927), monu­mentul din bronz realizat de Lidia Kotzebue, autoarea monumentului Aviaţiei de la Şosea, cele patru statui ale evangheliştilor Luca, Marcu, Matei şi Ioan aflate în laturile exterioare ale ca­vou­lui fraţilor Gheorghieff, înăl­ţate de sculptorul Frederic Storck, şi multe, multe altele, de o rară frumuseţe. Sunt multe nume celebre înscrise pe cruci: Nicolae C. Paulescu, Victor Ion Popa, Şt. O Iosif cu fetiţa lui Corina, Ion Barbu (Dan Bar­bil­ian), Cezar Pe­trescu, Camil Pe­tres­cu, Nae Ionescu, Ion Marin Sadoveanu, Ion Minu­les­cu, Li­viu Re­brea­nu, Ionel Teo­do­reanu, Panait Istrati etc. Toţi aceştia ne-au luminat cu scrierile lor şi aşteaptă acum, poate, să le a­prindem o lumâ­nare sau să le punem o floare la căpătâi.
Pe mor­mintele şi cavo­u­rile artiştilor se joacă razele unui soare zgârcit de primăvară timpurie. Crucea Mariei Tănase stră­luceşte ca luminată de cântec, mormântul lui Birlic îţi aminteşte expresia uimită a feţei lui, iar cavoul lui Constantin Tănase te trimite cu gândul la „Cărăbuş“. Maes­trul Iozefini se odih­neşte lângă fragila Anda Că­lu­gă­reanu. Nea Mărin-Amza Pellea e şi el în apropiere. Ur­mează Gina Patrichi, Vasile Vasilache, Ioan Lu­chian Mi­ha­lea, Tudor Vornicu, Virgil Tatomir…

(Va urma)