Revista:

Cornel Constantin Ciomâzgă: Omul Şi Lucrarea

id856_ciomazga.jpg.jpg

O carte groasă, o copertă sobră şi un titlu incitant: Lucrarea. A cui? A omului împreună cu Dumnezeul lui, Care este al tuturor. Aici se şi vede rădăcina noastră cerească, în faptul că suntem fiii luminii, cu obârşie în slava dumnezeiască. Cornel Constantin Ciomâzgă este un ziarist cu o vastă experienţă. Director, în anii 90, la mai multe posturi de radio (Fun Radio, Radio Tinerama), condei omologat la nenumărate publicaţii, omul pe care Lumea credinţei vi-l prezintă în acest interviu a fost, de-a lungul carierei sale, un formator de opinie şi un îndrumător al multor generaţii de ziarişti. Şi brusc, pe când era în plină ascensiune profesională, nelipsindu-i nimic (ba dimpotrivă), s-a retras din tumultul lumii, începându-şi lucrarea. Colegii de breaslă, prietenii, învăţăceii, n-au mai înţeles nimic. De-abia acum Cornel Constantin Ciomâzgă poate să vorbească public despre ceea ce i s-a întâmplat. Aşadar, fiţi atenţi!

 

Aţi investigat „cazul Jo­hanna“ încă de la semnalarea lui în presă. Acest personaj exis­tă cu adevărat, în carne şi oase?
Vedeţi, trăim într-o lume în care minciunile trec drept adevăruri, de aceea adevărul pare adesea şi el neverosimil. Da, Johanna există, în carne şi oase. Ea s-a autoclaustrat timp de 26 de ani. Asta s-a petrecut cu ani în urmă, în co­muna Ostra, ju­de­ţul Suceava. Reporterul Tudor Barbu a pre­zentat cazul şi l-a filmat chiar atunci, în 1991.
Unde se află acum?
Ştiam că este în Germania, la un tratament, la invitaţia Ambasadei Germaniei, care a parti­ci­pat la eliberarea ei, Johanna provenind dintr-o familie de saşi. Personajul cărţii mele păstrează doar numele acestei fete; concret, în carte pre­zint o combi­na­ţie între două cazuri: Johanna din Ostra şi o altă fată, Codina, care este cla­us­trată de mama sa. Prima s-a autoclaustrat 26 de ani, cealaltă a fost izolată 18. Johanna, după 26 de ani, a ieşit completamente a-va­riată; nu a fost şi cazul Codinei.
Care este punctul comun între acest personaj „compus“ şi Dvs.? Trebuie să fie o legătură, pentru că prea vi l-aţi însuşit…
Nu ştiu dacă e vorba despre o în­suşire… sau despre un punct comun. Punctul co­mun, dacă putem vorbi despre unul, ar putea fi eli­be­­ra­rea! Care este o lucrare… O lu­crare a lui Dum­nezeu la care fie­care din­tre noi răspunde sau… nu. Dacă nu răspundem, ră­mâ­nem în cealaltă lu­cra­re, a dai­mo­nu­lui. Există doar două dru­muri. Punctul comun tu­tu­­ror este atunci când o­mul îşi doreş­te cu adevărat eliberarea şi se încre­din­ţează com­plet lui Dumnezeu. Este şi ceea ce au făcut unele dintre personajele din cartea mea. Ve­deţi,  avem de-a face cu un Dum­ne­zeu Ce Se lasă descoperit şi Care ni Se relevă până la revelaţie. Bate şi ţi se va dechide, Cere şi ţi se va da, Caută şi vei afla. Mă întreb de unde  absurdul lui Crede şi nu cerceta?
Pe Dvs. cine v-a în­chis în spaţiul numit „cazul Johanna“?
Dar eu nu sunt în­chis nici măcar în cazul acesta. Sunt un om liber. Un om eliberat! Şi asta pen­tru că-L rog zilnic pe Dumnezeu să mă ajute să Îi fac voia. Nici pe departe nu sunt pri­zo­nie­rul poveştii Johanna. Nu mă mai pot în­chide în nici o poveste, exceptând „povestea“ mântuirii, singura care mă preocupă şi de care mă las cuprins în fiecare zi.
Atunci pentru ce aţi scris cartea numai în con­diţiile retragerii / autoclaustrării la mă­năstire?
Pentru că am simţit nevoia protecţiei rugă­ciu­nii prin participarea permanentă la slujbe. Am scris, în prima parte, într-o monastire care are un regim de slujbe foarte riguros şi unde nu se mănâncă niciodată carne: Sf. Nicolae Sitaru.
O carte e o carte. De ce trebuia să fie musai pusă sub rugăciune? E totuşi un roman…
Nu ştiu dacă este numai un roman. Dar trebuia pusă neapărat sub rugăciune, pentru că este o carte de întâmpinare pentru omul vremurilor acestea meandrice.
În ce categorie s-ar înscrie Lucrarea Dvs.? Roman, teologumenă prelungită?
Treaba mea nu este să-mi cate­go­risesc ope­ra. Iertaţi-mă. O vor face poate alţii.
Ce v-a lipsit cel mai mult pe parcursul acestei retrageri planificate?
Absolut nimic nu mi-a lipsit, din ceea ce am lăsat în urmă. Am căpătat chiar în plus. Mai cu seamă… semne, la care nu m-am aşteptat. Nu mă întrebaţi însă care, căci nu vă voi răspunde.
Aţi părăsit o situaţie profesională stabilă şi foarte onorabilă. V-aţi părăsit temporar şi fa­milia. Cei dragi pot fi consideraţi, prin extensie, victime colaterale ale „cazului Johanna“?
Nici pe departe! Nimeni nu are dreptul să-şi sacrifice familia întemeiată în Biserică. În bună în­ţelegere s-a făcut această retragere tempo­ra­ră a mea, care nici măcar nu ştiu dacă s-a închis odată cu publicarea acestei cărţi. Eu sunt însă în cele mai bune ra­porturi cu familia mea, în sânul căreia m-am şi întors.
Cât timp a durat, în total, retragerea Dvs.?
Elaborarea cărţii a durat 12 ani. Motivarea în sine a durat atâta. Dumnezeu a avut ceva de furcă cu mine să accept să scriu această carte. Re­tra­ge­rea a durat aproximativ 6 ani, din 1996 până în 2002. Din 2000 până în 2002 a fost în­­treruperea ultimelor cone­xi­uni  profe­sio­nale şi sociale.
Nu v-a fost frică nici o cli­pă? Nici o nelinişte, nici o îndoială?
Nu. Am socotit acceptul familiei ca pe un semn că „Lucrarea“ şi retragerea mea erau de la Dumnezeu. Nu am simţit nici un fel de nelinişte.
Ce calitate deosebită ar trebui să aibă un om care pleacă din lume?
Dacă pleacă aşa ca mine, care m-am aşezat într-o monastire fără să fiu de acolo, tre­buie să îndeplinească 3 condiţii: să aibă bine­cu­vântare de la du­hov­nicul său, binecuvântare de la chi­ri­ar­­­hul lo­cului şi, desigur, de la stare­ţ. Şi mai e ce­va: să fie lucid şi sub semnul cu­noaş­­te­rii. Nu ne putem aşe­za în cre­din­ţă fără cunoştinţă. Cu­noş­tin­ţa aceas­ta îmbracă două forme: cu­noaş­terea învăţătu­rilor şi asumarea aplicabilă. Ele trebuie să devină aplica­bi­le. Poţi să cunoşti foarte multe, dar să nu aplici nici măcar un sin­gur cuvânt. Aplicarea aici înseamnă exclusiv trăire.
Trăire, de bună seamă. Dar cum ştim în ce loc ne-ar dori Dumnezeu să fim?
Cine călătoreşte pe dru­mul acesta singur, cu siguran­ţă ajunge în rătăcire. Avem nevoie neapărat de un înso­ţi­tor, adică de un duhov­nic şi de un povăţuitor, de un des­luşitor al cuvântului lui Dum­ne­zeu. Cuvânt care nu e nici uşor de căpătat, nici uşor de păstrat.
Cum se alege duhovnicul, domnule Cio­mâzgă?
Un mirean i se plângea pă­­rintelui Cleopa că-şi tot ca­u­tă duhovnic şi nu-l găseş­te. Pă­rin­tele, cu acea notă uşor hâ­tră, îi răspunde: „Ptiu, mân­ca-­te-ar Raiul, tu să găseşti du­hov­nicul?! Du­hov­nicul să te găsească pe tine…“
Poate fi închis călugărul într-o definiţie, pentru toată lumea?
Arhim. Atanasie Glatcov­schi definea călu­gărul, în Psi­ho­logia monahilor, astfel: acel om care acceptă să îmbrace chipul îngeresc. Adică să intre în acel tip de nevoinţă, cu am­bele sale sensuri: nu îşi mai face voia lui şi se nevoieşte în­tr-o oarecare formulă de sufe­rinţă, de des­pă­timire. Sco­pul? Obţinerea desăvârşirii, pentru a lua locul îngerilor căzuţi cândva…
Lumea, în general, îi eti­che­tează pe călugări ca fiind foar­te egoişti. Au întors spa­te­le pro­blemelor lumii, se mân­tuie de unii singuri etc…
Vă contrazic!
Asta şi vreau!
Când cineva este primit în călugărie, este întrebat da­că nu cumva a fugit de lume şi dacă nu cumva a întors spatele lumii acesteia. Ve­deţi, el moa­re pentru lu­me, iar per­spectiva celor 3 voturi cred că spune totul… Curăţie de­plină, sãrãcie totalã şi aşe­zarea în ascultare – cel mai greu lu­cru. Tăierea voii nu se face cu uşurinţă. Este cel mai com­plex exerciţiu al desă­vârşirii!
Cum poate fi o persoană întreagă – asumată până la capăt – tăindu-şi tot timpul voia, adică propria per­sonalitate?
Prin eliberare! Tăierea voii asta înseamnă: eliberare.
Dar el, ca persoană, cu ce mai rămâne?
Cu libertatea! Devine, în sfâr­şit, un om liber. Este o fru­museţe paradoxală. Tră­ieş­te numai în voia lui Dum­nezeu. Nu strigă omenirea de mii de ani: libertate?! Şi n-a găsit-o nici până acum… Pentru că se face tot timpul voia omu­lui. Şi atunci cine să-i spună dacă e bine sau e rău? Cine să-i arate direcţia? Când mergem pe un drum şi nu mai ştim direcţia, nu întrebăm pe cineva de-al locului, care ştie: Frate, în ce direcţie e localitatea cutare? Aşa şi aici, sau mai abitir aici, pe calea duhovnicească.
D-le Ciomâzgă, ce caută intelectualii la mă­năstire? De ce dau ei târcoale acestor spaţii ale spiritualităţii răsăritene?
Ce caută alţii nu ştiu. Eu unul am căutat răspunsurile multelor întrebări. Răspunsuri pe care le căutasem în filosofiile orientale, în cu­ren­­tele literare, în arta cinematografică, în jur­na­lism etc. Răspunsuri care erau aici, în Biserica mea.
Pot să afirm că pentru mine această pe­rioa­dă a însemnat mai mult decât pregătirea ori­cărui masterat sau doctorat.
Călătoriţi mult acum, în în­cercarea de a purta mesajul pe care l-aţi descoperit…
Umblu cu cartea mea prin toate oraşele ţării; am fost deja în Argeş şi în Braşov. Mă întâlnesc cu presa, apoi cu tinerii – elevi şi studenţi –, dar şi cu preoţii şi cu credin­cio­şii, pentru că am să le spun ceva ce nu vor găsi lesne şi oriunde, iar ei mă primesc cu bu­curie şi cu deschidere.
Aveţi un aer de apostol al vremurilor din urmă. Pare că aţi ieşit la propovăduire!
Nu am voie să arestez ceea ce Dumnezeu mi-a arătat mie. Vreau să le spun oamenilor: Faceţi ceea ce am făcut eu. Că­utaţi! Credeţi-L pe Domnul, dar mai ales gustaţi-L! Veţi con­sta­ta că este cu adevărat bun… Numai în Bi­serică vom descoperi cele două mari şanse, care nu tre­buie irosite: şansa pu­ri­fi­cării şi şansa tămăduirii sufletului. Adică re­fiin­ţialitatea, adică revenirea la condiţia de om. Omenirea este în clipa de faţă sălbăticită. Sun­tem într-o fundătură pe toate pla­nurile: eco­no­mic, politic, social. 85% dintre familiile româ­neşti sfârşesc pe holurile tribunalelor, iar cele­lalte trăiesc în camuflajul neînţelegerilor de zi cu zi. Dar se poate şi altfel…
Ce aşteptaţi să se întâmple în urma citirii cărţii Dvs.?
Aştept ca oamenii să revină la starea de nor­ma­li­tate, aşa cum se întâmplă cu perso­na­jele din cartea mea. Să redescopere suma nor­melor şi legilor dum­nezeieşti. De aici vine şi termenul de norma­li­tate: de la normele lui Dumnezeu.
Ce spun oamenii Bisericii despre acţiunea Dvs. singuratică?
Mă bucur de relaţii sănătoase cu mulţi du­hov­nici, cu arhierei şi cu mulţi trăitori întru Hristos.
Din ce trăiţi, D-le Ciomâzgă?
Mă încredinţez voii lui Dumnezeu şi, pre­cum vedeţi, nu aveţi în faţă un om care pare istovit de foame şi nici în zdrenţe. Mulţămesc Domnului, am tot ceea ce îmi este ne­ce­sar.
Îndoieli nu aveţi?
Faceţi şi Dvs. ca mine şi vă garantez că nu veţi avea nici fir de îndoială!