Revista:

Mănăstirea Sfânta Ana de la Orşova. Un ctitor prigonit, o mânăstire martirizată

id861_ana13.jpg.jpg

În chiliile unde acum se roagă maicile, erau camerele motelului. În actuala biserică, era recepţia. Pe sfânta masă a altarului era pus televizorul. Doar catapeteasma din lemn de tei a fost salvată şi dusă la Mâ­năs­tirea Timişeni. Era anul 1947. Până în 1989, dar şi câţiva ani după ace­ea, pe „Dea­lul Mo­şului” ce do­mină golful Cernei, deasu­pra ora­şu­lui Orşo­va, s-a dus o bătălie cum­plită între diavol şi bunul Dum­nezeu, între rasa călu­gă­riei şi năravul beţiei şi al des­frâului, între Psalmi şi cân­tece de pahar, între dorinţa unui ctitor de excepţie şi ne­vol­ni­cia pro­gramată a unui regim ateu.
Mai înainte vreme aici, în Defi­leul Dunării, în 1916, s-au dat lupte grele, în care mi­nus­­cu­la armată română în­cerca să ţină piept tăvălu­gu­lui de oţel şi moar­te al Pu­terilor Centrale. Doi tineri sub­lo­cotenenţi din Regimentul 17 Infanterie au fost îngropaţi de vii de obuzele ger­ma­ne, în acea vară de neuitat, de sân­ge, de durere. Cu toate astea, Pamfil Şeicaru şi Petre Găvă­nes­cu s-au întors, după război, la ale lor. Dar cel care avea să devină corifeul presei româ­neşti interbe­li­ce – Pamfil Şei­ca­ru – se legase deja în faţa Dom­nu­lui că, dacă avea să se întoarcă nevătămat, va ridica o mâ­năs­ti­re pe locul unde era să-şi piar­dă viaţa. Adică avea să trans­forme locul de execuţie silită în­tr-unul de rugăciu­ne, de mulţu­mi­re Dum­neze­u­lui vie­ţii. Mâ­năs­ti­rea s-a ridicat, dar soar­ta ei a fost la fel de zbu­ciu­mată ca şi  cea a ctitorului. Parcă un blestem al istoriei l-a urmat pe omul Pamfil Şei­ca­­ru şi zi­direa sa. Acum, pen­tru fieca­re din ei, pare că s-a aşternut armistiţiul liniştii…

Cine a fost Pamfil Şeicaru?

Nimeni altul decât o conştiinţă lucidă a nea­mului românesc. Năs­cut în 1894 în comuna Beceni, judeţul Bu­zău, într-o familie de oa­meni simpli, marele ziarist va sfârşi într-un dureros exil în Occident, în 1980. Exilată i-a fost şi amintirea, deoa­re­ce regimul comunist nu numai că îl condam­nase la moarte, dar şi la desăvârşită uitare. După întoarcerea sa de pe front, în 1918, se va arun­ca în lupta jurna­lis­ti­că, debutând cu un ful­minant articol în Che­ma­rea. Au urmat 62 de ani de activitate ga­zetă­rească prodigioasă, do­va­dă fiind cele 2500 de articole publicate. Între anii 1928-1944 a fon­dat şi condus ziarul Cu­ren­tul, publicaţie de refe­rin­ţă în jur­na­lis­tica ro­mâ­nească. Între anii 1932-38, Pamfil Şeicaru a fost deputat în Parla­men­tul Ro­mâ­ni­ei. La 10 august 1944 pleacă în misiune, din or­dinul Mareşalului Ion Anto­nescu, pentru a ne­gocia pacea cu Pute­ri­le Alia­te. 23 august l-a sur­prins în Spania, iar re­gi­mul comunist proas­­păt instalat s-a şi  grăbit să-l con­dam­ne la moar­te (4 iunie 1945). Pala­tul ziarului Curentul a fost transformat într-un sediu al Securităţii (azi se­diul SRI), tipogra­fii­le confiscate, iar Mânăstirea Sf. Ana pre­schimbată în cârciumă!

Comunism: tămâie şi mititei, la un loc!

Pentru a-şi duce ofran­­da la bun sfârşit, Pam­­fil Şeicaru începe – în baza unui proiect al  arhi­tectului Ştefan Pe­terneli – ridicarea Mâ­năstirii Sf. Ana, după nu­mele ma­mei sale. Între anii 1936-39 lucra­rea este finaliza­tă, dar mai înainte a fost tăiat prin pădure – de la Or­şova până la mânăstire – „Drumul Eroilor”. Acest drum pie­­truit, lung de 1 km şi ju­mă­tate, era stră­ju­it de 7 tro­iţe de lemn, însoţite de bănci din stejar masiv; fiecare popas marca aminti­rea celor 7 regimente care au luptat în au­gust-no­iembrie 1916 în aceste locuri.
Din păcate, un con­flict canonic s-a ivit încă de la început. Epis­co­pul Vasile Lăzărescu – viitor mitropolit al Ba­na­­tu­lui – va refuza târ­no­­sirea bisericii. Mo­ti­vul? Faptul că lucrările de con­strucţie nu au fost prece­date de acor­dul episco­piei şi nu au fost însoţite de îndăti­na­ta sluj­bă de sfinţire a lo­cu­lui. Contenciosul s-a pre­lungit în timp, iar iz­buc­ni­rea celui de al doilea război mondial a amânat sfinţirea mâ­năs­­ti­rii. Ce a urmat se ştie: transfor­ma­rea lo­cu­lui în locantă, cu tot cor­tegiul de blasfemii.
2 decembrie 1990 este data când a fost sfin­ţită Mâ­năstirea Sf. Ana. Recu­pe­rând istoria – cu luminile şi um­brele ei – Biserica Orto­doxă Română, prin vlădica Da­mas­chin Severineanul, a fă­cut dreptate locului, sfin­ţin­du-l o dată pentru tot­dea­una. Dar credeţi că a fost de ajuns pentru ca lucrurile să intre pe făgaşul lor normal? Nu, deoarece abuzul şi necredinţa dăinuiau la un loc cu jertfa şi credinţa. Astfel, cele 10 maici venite din obştea Tismanei, conduse cu însufleţire de maica stareţă Iustina Popovici (un nume ca o umbră de smerenie a marelui teolog sârb Iustin Popovici), au trăit un calvar, o Golgotă zilnică vreme de alţi câţiva ani. De altfel, din cele 10 au rezistat până la capăt doar 4. Şi asta deoarece restaurantul nu s-a desfiinţat odată cu reînfiinţarea mânăstirii, ci doar s-a… restrâns un pic. Astfel, la vecernie, bietele maici aveau parte de Dolănescu sau manele în difuzoare, dimineaţa de aprovizionare cu marfă, iar duminicile de petreceri până în zori! Fumul de mititei alunga mi­rosul tămâiei, pelerinii se amestecau cu beţivii, iar mai­cile stăteau ferecate în chilii, după lăsarea întu­ne­ricului. Ce vremuri!
Pentru obştea de maici a fost numit protosinghelul Irineu Constantinoaie, un vrednic călugăr venit din părţile Argeşului. De la el am aflat: „Când intrăm în sfânta biserică, trebuie să lepădăm grija cea lu­meas­că, să uităm de toate gân­du­rile nefolositoare şi să vorbim cu Dumnezeu prin rugă­ciunea inimii, atunci când strana cântă «Doam­ne, mi­luieşte». În părţile Or­şovei, dacă eşti anunţat că ai un parastas şi nu ai fost pre­zent la timp, cre­din­­cio­sul pleacă la alt pre­ot. Aşa că vă daţi seama ce responsabilitate apasă pe umerii noştri în această parte de ţară“.
Maica Grigoria, ghidul mânăstirii, ne-a vorbit cu emoţie în glas şi despre implicarea în restaurarea aşezământului a vlădicăi Nestor, adormitul întru po­menire mitropolit al Olte­ni­ei. Dar şi despre purtarea de grijă a ÎPS Teofan, ac­tu­alul Mitropolit al Olteniei şi a interesului pentru bu­nul mers al obştei manifes­tat de Episcopul Severinului, Nicodim. Ierarhii Olteniei sunt îndrăgostiţi de Mânăstirea Sf. Ana datorită aşezării ei cu totul deosebite, dar şi datorită martirajului la care a fost supusă. La fel şi pelerinii, care în data de 25 iulie – hramul mânăstirii – urcă aici în număr foarte mare.