Revista:

Nămăieşti. Un act de dreptate duhovnicească

id865_04namaiesti018.jpg.jpg

…Şi Apostolul Andrei, coborând în peşteră, cu gândul de a găsi acolo vreun preot păgân pe care să-l întoarcă la credinţă, şi negăsind pe nimeni, a lăsat în măruntaiele pământului, ca semn al trecerii lui, icoana Maicii Domnului cu Pruncul. Ieşind apoi, le-a spus însoţitorilor săi: Nemo est! (adică, în latină: Nu este nimeni!). De la această exclamaţie a Apostolului românilor ar fi rămas numele de Nămăieşti, până în ziua de azi.

Aşa prezintă tradiţia locului originea mânăstirii, precum şi a fai­moa­sei sale icoane. La aceasta din urmă se adaugă şi desco­perirea ei mi­nu­na­tă, făcută celor 3 ciobani care-şi păşteau tur­mele pe la poalele pădurii. De atunci, Maica Domnului a săvârşit multe minuni cu cei ce veneau să se închine la icoana ei. Ferecată în argint de mai multe ori (în sec. 18, apoi în 1913), icoana aceasta şi-a făcut datoria du­hov­nicească cu vârf şi-ndesat. Dar, ca orice articol consumabil al credinţei, supus eroziunii tim­pu­lui, sfânta icoană începuse să se de­gra­deze. Ajunsese într-o aşa stare avan­sată de dis­tru­gere, încât oamenii care încercau – în tim­pul ru­gă­ciunii lor – să va­dă chi­­pul Maicii Dom­nu­lui, aveau parte doar de un lemn aproape pu­trezit, din care nu se mai dis­tin­gea aproape nimic. Doar forma celor două ca­pete – al Maicii şi al Pruncului – se păstra după forma ferecăturii…
Date fiind condiţiile extreme de mediu în care a stat atâtea secole (nu mai mult de 5-6, du­­pă părerea specia­liş­ti­lor), icoana trebuia ori grabnic restaurată, ori… pusă pe foc, conform canoanelor Bisericii Orto­doxe: „Este lămurit că nu mă închin materiei, deoarece atunci când se distruge forma crucii, ori din ce lemn ar fi făcută, arunc lemnul în foc; tot astfel şi icoa­ne­le” (Sf. Ioan Damaschin, Tratatul II apo­lo­getic). La rândul său, Sf. Atanasie cel Mare ne încre­din­ţea­ză: „Şi nu cumva, după cum odi­nioară pă­gâ­nii au adorat dumnezeii lor, tot astfel să ado­răm şi noi icoa­ne­le. Doam­­ne fereşte! Însă noi ne în­chinăm doar ca să ară­tăm e­vlavia şi dragostea noas­tră. De aceea se întâm­plă ade­sea ca, şter­gân­du-se ca­racterul sau chi­pul, lem­nul să rămână gol. Iar aces­ta trebuie să ia forma crucii. Căci atâta timp cât două lem­­ne sunt încrucişate şi se păstrează figura Crucii, mă închin la Cruce, dar când lem­nele sunt despărţite şi s-a pierdut chipul, eu nu mă mai închin la două lem­ne separate!”.
Iată, aşadar, o parte din argumentele cano­ni­ce care au dus la concluzia că restaurarea ar fi metoda cea mai bună de a păstra icoana. Şi nu oricum, ci printr-o metodă folosită şi în Sf. Munte Athos în secolul 16, la Mânăstirea Vato­ped, la icoana Maicii Domnului. Acolo, călugării athoniţi au pictat o pânză, în aceleaşi condiţii cromatice, în aceeaşi tuşă stilistică a origina­lu­lui. Pânza a fost aplicată pe dinăuntrul fe­re­că­turii, lăsând practic lemnul întreg, la fel şi urmele din pictura veche. Astfel, părinţii aghio­riţi au obţinut chipul Maicii şi al Pruncului, pen­tru a mângâia mulţimile de pelerini, au păstrat lemnul original (care, repet, în absenţa chipu­ri­lor, nu are nici cea mai mică valoare duhov­ni­cească), şi astfel Maica Domnului a avut parte de o reprezentare decentă până în zilele noas­tre. Iar minunile s-au ţinut lanţ. Şi asta pentru că Maica Domnului nu face minuni prin cutare lemn sau printr-o anume ferecătură, ci face mi­nuni în orice condiţii, numai cel ce i se roagă să aibă inima curată, şi deci vrednică de a primi o minune!
Am făcut toată această paranteză pentru a lămuri o umbră de îndoială care planează în sufletul unor maici din mânăstire, umbră care – prin transfer, pe căi ocolite – se poate întinde şi asupra unor credincioşi cu mai veche evlavie la această icoană. Este clar acum că obişnuinţa este a doua natură a omului. Cum te-ai obiş­nuit, aşa este şi bine – zic cei mai mulţi dintre noi. „Aşa am apucat, maică”, este un refren deja brevetat în mânăstirile noastre. Nimeni nu minimalizează funcţia păstrătoare a Bisericii, care este  depozitara unui patrimoniu naţional uriaş – material şi comportamental. Dar încăpă­ţâ­narea surdă într-un act de pietism, de adorare a unui lemn pe care a fost un chip, sună a igno­ranţă sau a rea-credinţă. Aici îl putem cita pe Episcopul Calinic al Argeşului, care a încercat să aducă liniştea rugăciunii înapoi, la icoana cu pricina: „Maicilor, dacă voi aţi avea dinţii din gură scoşi, un ochi smuls, dacă aţi fi tăiate pe faţă – într-un cuvânt – dacă aţi mutilate, ce-aţi spune? V-ar conveni? Aţi mai ieşi din chilie? Tot aşa şi Maica Domnului, cât timp să o mai ţinem aşa mutilată, în văzul lumii? Haideţi să-i redăm chipul ei frumos!”.
Şansa icoanei a fost un tânăr restaurator, Alexandru Nicolau, care timp de câteva luni a lucrat „cu frică, cu evlavie, cu emoţie”. A foto­grafiat, în prezenţa maicii stareţe Ana Lucia Ne­delea, toate etapele restaurării, a făcut poze şi în infraroşu, a constatat gradul incredibil de avansat de degradare şi, împreună cu Episco­pul, a luat decizia pe care au luat-o – mai ţineţi minte? – părinţii athoniţi: pictarea unei pânze şi învelirea icoanei (atenţie, nici măcar lipirea ei pe lemn!) cu noile chipuri, pictate după o minuţioasă re­con­stituire.
Providenţa nu a oprit lu­cru­rile aici. Un creş­tin, român sta­bi­lit în Anglia, tre­când pe la sfân­ta icoană, a au­zit o maică of­tând, cu ochii la bijuteriile de aur pe care credin­cioşii le lăsau la icoana Mai­cii Dom­nu­lui, drept mulţumire. „Vreodată poate vom reuşi şi noi să învelim icoana cu aurul acesta din bijute­rii”, i-a spus maica ace­lui străin. A­tunci, creş­ti­nul Vasile Frank Timiş a spus: „Eu, pe cheltu­iala mea, voi înveli icoana în aur. Mâ­năstirea poate să păstreze bijuteriile, care ori­cum sunt ale Sfintei Fecioare”. Aşa se face că, la Mone­tăria Statului, icoana a fost învelită cu 1,530 kg. de aur, primind de la acelaşi cre­din­cios şi pietre preţioase (rubine, zirconiu etc.). Totul s-a făcut la lumina zilei. Tot la lumina zilei, a fost adusă icoana înapoi, la mânăstire. Aici, unele maici au început să se tânguie: ba că nu e Maica Domnului, ba că nu mai e ferecătura la fel, că nu aşa şi-o imaginau ele etc. Or, între lamentaţiile pietiste ale câtorva maici şi efortul, cheltuiala, munca şi riscul echipei de sal­vatori ad-hoc ai icoa­nei, credem că trebuie cre­di­taţi cei care au făcut cu ade­vă­rat ceva pentru obiectul în sine. Cât de­spre Mai­ca Dom­­nului şi Prun­cul pe care Îl ţine în braţe,  privesc din icoa­nă, cu o­chii lor cereşti şi cu chi­pul întregit,  vân­­zo­leala mu­ritorilor, marile sau micile lor patimi, dar şi efortul  dezinteresat al unor oa­meni de bună-credinţă care, fie şi punctual, şi-au de­păşit condiţia de comoditate sau egoism şi au izbutit să dăruiască semenilor o porţiune de cer, ascunsă în pântecele rece, indiferent, al muntelui…