Revista:

20 de ani de la distrugerea Mânăstirii Văcăreşti

id893_textvacaresti1.jpg.jpg

Se împlinesc două decenii de la unul dintre cele mai mari asasinate culturale din istoria României: distrugerea Mănăstirii Văcăreşti. La galeria Uniunii Arhitecţilor din România, din Calea Victoriei 126, Nicolae Ghinea, arhitect de profesie, martor al acelor evenimente dramatice, a prezentat o expoziţie de fotografii inedite (prima de acest gen), înfăţişând ultimele momente de verticalitate ale bisericilor demolate de „Geniul Carpaţilor“. Nu mai puţin de 22 de lăcaşuri de cult, unele monu­mente de o inestimabilă valoare, au căzut pradă, în anii ’80, furiei totalitare, fiind rase de pe faţa pământului, translatate, ascunse după blocuri, din ordinul diabolic al unor oameni fără frică de Dumnezeu. Mulţi dintre cei care au contribuit, într-un fel sau altul, la ruperea acestor pagini din cartea de identitate a poporului român se plimbă azi liniştiţi printre noi. Au vile şi maşini luxoase, copii şi nepoţi bine văzuţi în societate. Câteodată, însă, în somnul lor puţin şi adesea cotropit de coşmare, le apar chipurile blânde ale sfinţilor de pe pereţii bătrâni ai bisericilor, loviţi nemilos de fierul buldozerelor…

Cea mai mare mănăstire din sud-estul Europei
Construcţia Mănăstirii Văcăreşti a fost începută la 1716 de Nicolae Mavrocordat, primul domnitor fanariot din Ţara Românească, om de mare cultură şi rafinament. În anul 1730 acesta moare din cauza ciumei şi este înmormântat chiar în biserica ridicată de el. La conducerea ţării vine însă fiul său, Constantin, cel care continuă lucrarea tatălui. Construieşte înainte de 1736 paraclisul de pe latura estică a incintei şi o nouă curte. Ansamblul astfel format se întindea pe 18.000 mp şi era cel mai important mo­nument de arhitectură al secolului 18 şi, tot­­o­dată, cea mai mare mănăstire din sud-estul Europei. În 1848 Văcăreştiul devine loc de detenţie pentru capii revoluţiei. Din 1864 se transformă în închisoare oficială de stat. Urmează apoi anii declinului. Zidurile sunt zguduite de cutremure, iar lipsa de interes a autorităţilor determină degradarea continuă a edificiului. Totuşi, prin anul 1973 lumea arhitecţilor bucureşteni avea să primească o veste îmbucurătoare: închi­soarea Văcăreşti este dezafectată şi se demarea­ză preoiectul de restaurare a lăcaşului. Lucrarea a fost încredinţată unui colectiv de specialişti condus de arh. Liana Bilciurescu. Arh. Gheorghe Leahu, cel care răspundea de numeroase lucrări de arhitectură din zona Berceni, Olteniţei, Piaţa Sudului, a vizitat şantierul împreună cu câţiva colegi entuziaşti, dornici să afle ce se ascundea de atâta timp în spatele zidurilor de cetate ale mă­năstirii. Pe vremea aceea, Gh. Leahu nici nu bă­nuia că va fi autorul celei mai dramatice mărturii despre distrugerea importantului monument.

Văcăreştii înainte de furtună
Cu puţin timp înainte de cutremurul din 1977, latura de est, cuprinzând Casa Domnească, Galeria pe două nivele, Paraclisul şi parţial Stă­re­ţia erau aproape în întregime restaurate, urmând ca lucrările să continue şi la biserică. Se­is­mul din ’77 avea să producă câteva strică­ciuni lăcaşului de cult, dar care, se pare, nu i-ar fi afectat structura de rezistenţă, astfel încât să necesite demolarea. Tot în acel an, Direcţia Monu­men­telor Istorice a fost desfiinţată şi patrimo­niul arhitectural al ţării a rămas la discreţia clanului ceauşist. Harta Bucureştiului devenise o tablă de joc pe care Nicolae Ceauşescu se juca de-a edilul, punând la pământ cartiere întregi, mutând sau distrugând biserici după bunul lui plac. În spatele lui, o suită de oameni de încredere îi cântau în strună, în frunte cu primarul Capitalei de atunci, Gheorghe Pană, vicepreşedinţii primăriei Dumitru Necşoiu şi Nicolae Iordache, directorul Pro­iect Bucureşti, Constantin Jugurică şi arh. Şef al oraşului, Paul Focşa. Pe nepusă masă, dictato­rul descindea în anumite cartiere. Dădea de câteva ori din mână şi, peste câteva zile, totul era şters de pe suprafaţa pământului. Aşa au fost dis­truse, numai în Bucureşti peste 22 de bise­rici. Pentru Mănăstirea Văcăreşti ziua fatidică a fost în 2 decembrie 1984. Ceauşescu, însoţit de apro­pi­aţii lui, a făcut aici o vizită inopinată. Urând cu pa­ti­mă această zonă, el a ordonat să se studieze amplasarea unui nou tribunal peste ansamblul Mă­năs­tirii Văcăreşti. Pentru intelectualii responsa­bili de soarta acestui monument istoric de o va­loare inestimabilă au urmat zile şi nopţi de coşmar, în încercarea disperată de a-l salva. S-a ape­lat la toate mijloacele omeneşti posibile: me­mo­rii, proteste scrise, unele dintre ele citite chiar la „Europa Liberă“, în paralel cu propunerea ­u­nor soluţii tehnice în măsură să evite demolarea edifi­ciului. Zadarnic! „Marele ctitor“ era de neclintit. Me­morii semnate de personalităţi culturale ale vre­mii (Constantin Noica, Geo Bogza, Mihai Şora, Dan Nasta, Zoe Dumitrescu-Buşulen­ga, Dinu C. Giurescu, Grigore Ionescu, Victor Iva­no­vici, Florin Rotaru, Răzvan Theodorescu, Peter Derer) nu au putut sensibiliza în nici un fel cla­nul dictatorial, care începuse practic distrugerea. Se credea că Ceauşescu ura Văcăreştiul pentru că aici fusese închis, ca deţinut de drept comun sau po­li­tic, în tinereţe. În lupta pentru salvarea mo­nu­­mentului a fost implicată şi preşedinta de onoa­re a Uniunii Arhitecţilor din România, nona­gena­ra doamnă Henriette Delavrancea-Gibory, fiica ma­relui clasic Delavrancea. Ea a cerut sprijinul to­varăşelor Suzana Gâdea şi Tamara Dobrin, fi­guri de tristă amintire ale „epocii de aur“, cărora pu­ţin le păsa de biserici, de monumente, icoa­ne sau de spiritualitate. Doamna Delavrancea a fost plim­bată prin C.C. în bătaie de joc, de la un birou la altul, obligată să suporte obrăznicia zeloşilor ofiţeri de Securitate postaţi la fiecare uşă.

„Cea mai izbutită biserică din lumea ortodoxă“
În acelaşi timp, în presa vremii apăreau arti­cole care-l omagiau pe Ceauşescu şi „faptele lui de vitejie“. La începutul anului 1986, pe numai puţin de 9 coloane, apare în revista „Săp­tă­mâna“ articolul „Minciuna are picioare scurte“, semnat de Corneliu Vadim Tudor. Iată un fragment: „Hotărârea conducerii de partid şi de stat de a construi un centru civic, pe măsura impera­ti­velor epocii pe care o trăim, a fost întâmpinată cu reală bucurie de locuitorii Capitalei […]. Nu este nici un motiv de supărare, ci dimpo­tri­vă, ce­tăţenii oraşului se mândresc să participe în mod direct la o lucrare pe cât de nobilă, pe atât de utilă“. Iar la sfârşitul textului scrie: „Capitala Ro­mâniei trăieşte acum cel mai frumos moment urbanistic din întreaga sa existen­ţă, iar bucuria locuitorilor săi nu poa­te fi adum­brită de nici o pro­pa­gan­dă ostilă şi min­cinoa­să“! Atunci, pe vremea celui „mai frumos moment ur­ba­­nis­tic“, cum îl denumea Va­dim, au fost distru­se, translatate sau mu­tilate zeci de bi­se­rici, a dis­părut o cin­cime din suprafaţa construită a vechiului Bu­cu­reşti, s-au distrus Spitalul Brâncovenesc, In­sti­tutul Medico-Legal „Mina Minovici“, capela acestuia şi inegalabila Mă­năs­tire Văcăreşti, pe care marele arhitect G. Cantacuzino o numea „cea mai izbutită biseri­că din lumea ortodoxă“. La sfârşitul lui martie 1985, profesorul Panait I. Panait, directorul Muzeului de Istorie şi Artă a Mu­nicipiului Bucureşti sesizea­ză Studioul Buftea că în timpul operaţiunilor de filmare conduse de regizorul Sergiu Nico­la­escu pentru un film cu subiect de război, a fost afectat grav mo­numentul istoric Văcăreşti. În incinta mănăstirii s-au folosit aruncătoare de flăcări, petarde şi o mare masă de ostaşi şi vehicule grele, tunuri şi tancuri. În adresă se menţionau fapte gra­ve de vandalism în timpul filmărilor, printre care: „fracturarea crucii din marmură a unuia dintre ctitorii mănăstirii, domnitorul Constantin Mavro­cor­dat; forţarea lacătelor şi a drugilor de fier care închideau paraclisul, precum şi a uşii alta­rului Bisericii Mari“. Această o­pe­ră de distrugere a fost întregită de nişte ţigani pripăşiţi în zonă, care au găsit uşile lăcaşului deschise. Au intrat şi au pus mâna pe tot ce le-a ieşit în ca­le. În căruţele lor s-au desco­pe­rit ulterior valoroase icoane pe lemn datând din secolul 18. Din fericire, acestea au putut fi recuperate.

Oraşul fără inimă
Luna decembrie a anului 1986 a fost tristă pentru bucureşteni. Mănăstirea Văcăreşti, inima care bătea pentru ortodoxia românească, dis­pare pentru totdeauna de pe pământ, ră­mâ­nând doar în fotografii şi în amintirile oameni­lor. Oraşul părea asediat, cu sufletul smuls din piept. Răni adânci răsăreau zilnic în trupul lui, bul­dozerele sfârtecau cu dinţii lor mari bucăţi din biserici vechi, sfărâmau sfinţii pictaţi pe ziduri, zdrobeau icoane. Bucureştenii stăteau pe margini şi plân­geau neputincioşi. În cartea sa Distrugerea Mă­năs­tirii Văcăreşti, arh Gh. Leahu consemnează emoţionant: „Pe 11 decembrie 1986, după-a­mia­za, înainte de înserare, când nu te mai puteai apropia de fosta mănăstire din cauza cordoanelor de securişti şi de militari ce înconjurau zona, am trecut cu jale în suflet prin Piaţa Sudului, să-mi iau rămas bun de la fostul monument. Întreaga incintă din faţă nu mai exista; Casa sau Palatul Domnesc şi Stăreţia erau fără acoperişuri şi fără zidurile de la etaje, din biserică se smulgeau ferestrele, lăsând mari orbite negre în zidurile sfă­râmate. Până la 15 decembrie 1986, în preajma Crăciunului, terenul pe care fusese ridicată între 1716-1740 falnica mănăs­ti­re era complet liber, totul fu­se­se ras de pe faţa pământului“.

Ultimul preot de la Văcăreşti
Dumitru Argint a fost ulti­mul preot ortodox care a slujit aici înainte de distrugerea sfân­tului lăcaş. Povestea vieţii acestui om cu suflet de heruvim, milos, darnic, tată iubitor, ar putea face subiectul unui roman, dure­ros de adevărat. Fiica sa, doamna Elena Vişinescu, ne-a poves­tit prin ce calvar a trecut preotul Argint în timpul te­rorii comuniste. „Tata s-a născut la 16 iunie 1907 în comuna Şişcani, judeţul Huşi. A fost pe front în cel de-al Doilea Răz­boi Mondial, în regimentul 2 Dorobanţi. Era pre­ot căpitan. A pri­mit multe decoraţii, printre care Steaua Româ­ni­ei cu spadă, pentru pre­ţi­oasele servicii spiritu­a­le. Tot timpul cât a stat pe front, în genunchi prin tranşee, în frig, ploaie şi zloată, cu bombele ex­plodând deasupra lui, a avut la piept o foto­gra­fie de-a noastră, cu mama, cu sora mea şi cu mi­ne. O păstrez şi acum. E mototolită pentru că a ţinut-o la inimă, în­tr-un buzunar“. După ter­mi­na­rea războiului preotul Argint slujeş­te, începând cu 17 iu­lie 1947, la Mănăstirea Vă­căreşti. Tot în acelaşi perimetru se afla şi te­mu­ta închisoare. Din când în când, deţinuţii erau lăsaţi să vină la sluj­bă în biserică. În tim­pul spovedaniei unii dintre ei îi dădeau pre­otului bileţele pentru familie. Urmărit îndea­proape de Securitate, părintele Argint este acuzat la un moment dat că duce corespondenţa între puş­căriaşi şi rudele lor. El mai este învinut şi de ti­părirea unor manifeste anticomuniste. „Îmi amin­tesc perfect, de parcă ar fi fost ieri“, mărturiseşte fiica preotului. „Tata mă trimitea adesea la părintele Nica Tuţă, lângă Patriarhie, să duc literele de plumb, cu care se tipăreau manifestele. Eu atunci nici nu ştiam ce fac, pentru că nu-mi spunea. Îmi zicea atât: nu te uita în stânga, nu te uita în dreapta! Mergi înainte şi nu te opri de­cât atunci când îl vezi pe părintele Tuţă!“ Pe 10 august 1948 preotul Argint a fost arestat. În miez de noapte, o maşină neagră a Securităţii a urcat scrâşnind din roţi Dealul Mitropoliei, acolo unde locuia el cu familia. „Ce faci părinţele, te ţii de corespondenţe cu deţinuţii?“, l-au întrebat agenţii în timp ce-l urcau în maşină. De atunci, soţia şi cele două fiice nu l-au mai văzut multă vreme. Pă­rintele Dumitru Argint a fost „arestat pentru multiplicarea de publicaţii interzise“ şi condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti la 4 ani şi 6 luni închisoare. Ulterior i s-a mai adăugat o pedeapsă suplimentară de 5 ani. Pentru familie a urmat o perioadă crâncenă. Preoteasa era învă­ţă­toare de profesie, dar nu mai avea voie să practice această meserie. Aşa că a fost nevoită să se angajeze ca muncitoare la Uzinele Chimice Ro­mâ­ne. Trebuia să-şi întreţină cele două fiice. „Bia­ta mama, niciodată nu s-a plâns, dar noi ştiam ce e în sufletul ei. Venea acasă frântă de oboseală, cu mâinile tremurând. Avea braţele ei albe şi frumoase pline de vânătăi şi de răni, pentru că trebuia să care zeci de suluri de linoleum singură“. Viaţa a fost nemiloasă. Elena şi-a „serbat“ majora­tul fiind la „vorbitorul“ de la Poarta-Albă, privindu-şi tatăl încătuşat, după garduri de sârmă ghimpată. Apoi a fost mutat la Aiud, Caransebeş, Jilava. Torturat, bătut, umilit, preotul Dumitru Ar­gint a îndurat ca un martir totul. Când s-a elibe­rat, era o mână de om. Slab şi trist. Niciodată nu a vorbit familiei despre durerile suferite în închi­soare. Niciodată nu s-a plâns. A lucrat ulterior ca zilier, muncitor necalificat, tâmplar, apoi gestio­nar de materiale. În cele din urmă i s-a permis să fie preot din nou, în 1966 dându-i-se parohia 23 August. Din 1967 până în 1977 a fost preot paroh la o biserică din Balta Albă. A fost chemat la Domnul în data de 16 mai 1988, la 81 de ani.

Rana vie
Azi, locul unde se ridica spre cer Mănăstirea Văcăreşti e pustiu şi rece. Ceauşescu, în paranoia lui, ar fi vrut să construiască acolo ceva ce nu s-a mai pomenit în toată lumea! Un edificiu grandios al „epocii de aur“, un complex care să aibă o sală de sport şi congrese, cu 12.000 de locuri. Până în decembrie 1989 au fost realizate lucrările de infrastructură şi subsoluri multiple, care, însă, au rămas în formă de şantier. Ţiganii au furat tot ce au găsit. Au tăiat fiare, au rupt că­rămizi. Acum, mormane de gunoaie, cadavre de animale şi uneori de oameni, fiare şi bucăţi de mobilă putrezesc într-o lumină agonizantă şi iute, aratând cât de mult le pasă guvernanţilor de această zonă. Sau poate altceva se ascunde în spatele acestei indiferenţe? Vom afla, poate, cu­rând. Până atunci, rana de nevindecat, situa­tă pe Calea Văcăreşti 391-393, încă doare.