LOADING

Type to search

Cristian TABĂRĂ: Învierea pe Jumătate

Cristian TABĂRĂ: Învierea pe Jumătate

Share

„Ce am să fac sâmbăta asta, înainte de miezul nopţii? Desigur, am să mă gătesc, am să mă parfumez, am să văd cine mai vine cu mine şi în cele din urmă am să merg la biserică. Nu se poa­te să nu fiu la slujba Învierii şi mai ales nu se poate să nu iau lumină! Va fi lume multă, va fi înghesuiala ace­ea tipic româ­neas­că, cu iz de bă­u­tu­ră şi parfu­muri în­doiel­ni­ce, cu ţinu­te de toa­te felu­ri­le, cu îm­brân­­celi şi chiar cu sudalme, cu ti­neret colorat, ca­re nu se sfieşte să-şi ţină în braţe par­­tenerul la limita bu­nei cuviinţe. N-are im­por­­tan­­ţă, noi ne-am obiş­­nuit aşa şi dacă ceva s-ar mai îndrepta, pe ici, pe colo, am avea senzaţia că ni s-au stricat sărbătorile. Mă voi lupta cu puhoiul şi-mi voi educa răbdarea, ascultând lecturile bi­blice şi cântările deseori neinteligibile, pentru că ştiu că am nevoie de rugăciunea Bisericii şi mai ştiu şi că Învierea Mântuitorului este cea mai mare sărbatoare a creştinătăţii, care îmi arată că moartea a fost înfrântă şi că sufletul meu poate trăi veşnic în Împărăţia lui Dum­nezeu.
Sunt capabil să trec peste clevetelile celor din jurul meu, pot ignora bârfele mondene care se deşiră în aşteptarea preoţilor şi a începutului slujbei şi mă pot gândi la ale mele: păcate, cei apropiaţi, rugăminţi că­tre Dumne­zeu, zilele ce urmează, poate chiar mântuirea mea. Pot chiar să nu-i judec pe creştinii care sufocă acum biserica, dar ca­re peste an nu vin în numar tot atât de ma­re duminica la Liturghie. Poate au proble­me, poate au sluj­be care îi împiedică să a­jun­gă la biserică, poate au copii mici, treaba lor… Între două ghionturi mă strădui să fiu bun măcar acum, chiar dacă îmi vine să o întreb de sănătate pe mama celui care mi-a strivit degetele de la picioare. Mă uit în jur şi văd şi feţe sincer interesate de cele sfinte, aşa că mă simt mai bine şi mai pregătit să mă bucur de Înviere alături de turma de credincioşi. E drept că aş fi prefe­rat ca metafora cu privire la turmă să nu fi fost chiar atât de pre­zen­tă, dar îi privesc cu îngăduinţă şi pe cei care numai în praznice mari îşi amintesc de Biseri­că. Scriptura spune că şi cei veniţi în ceasul al doisprezecelea vor fi primiţi ca şi cei veniţi de la început. Dar oare ce spune Scriptura despre cei care plea­că primii?
De ce mă întreb asta? Pentru că iată-mă cu lumânarea aprinsă în mână, obţinută cu strădanie, după ce am răspuns şi eu: “Ade­vărat a înviat!”, în drum spre casă. Am plecat imediat după ce preoţii au chemat lumea să ia lumină, imediat după ce s-a strigat cu bucurie „Hristos a înviat!”. De ce să mai fi rămas, în definitiv? Preoţii au intrat în bi­se­rică, lumea a plecat către case, mân­ca­rea aşteaptă din belşug în sufragerie, am lumina… Cum s-ar zice, mi-am făcut da­toria, sunt în rând cu lumea şi L-am cinstit şi pe Dumnezeu. Ce importanţă mai are faptul că Sfânta Liturghie urmează abia acum în biserică? E vina mea că cel care a alcătuit ritualul a avut proasta inspiraţie să dea lumina de la început şi să pună „Hristos a înviat!” atât de devreme? Sunt un om modern, nu am timp de pierdut şi am pretenţia ca Biserica să înţeleagă asta! Pot înţelege multe, dar cer şi să fiu înţeles, aşa că să nu se supere nimeni că am plecat”.
Ei bine, nu e chiar aşa. Scenariul de mai sus este frecvent, asta fac mulţi credincioşi de Paşte, dar chiar dacă abaterea este prac­tica­tă de către majoritate, ea nu are nici un motiv să devină regulă. De Paşte, slujba abia începe după momentul Luminii. Vă pasă?