LOADING

Type to search

Puterea Liturghiei de Paşti

Puterea Liturghiei de Paşti

Share

Judeţele Teleorman, Giurgiu, Olt – de­şer­tul necre­din­ţei româneşti. Cândva, nu se mai ştie când, prin locu­rile acestea s-a întâmplat ceva grav. Ce anume? Astăzi nu se mai poate afla. Oamenii locului, arşi de soare şi plini de griji lumeşti, şi-au bles­te­mat mai întâi vrăjmaşii (poate nişte străini războinici, plini de cruzime, în faţa cărora erau primii expuşi), apoi s-au deprins a se afie­rosi celui rău unul pe celălalt, animalele care le slujesc, păsările, natura, iar aceasta de sute de ori pe zi. Oameni buni de altfel, de care ţi se rupe sufletul, alergând din zori şi până în seară pentru pâinea cea de toate zilele, însă fără prea mult spor. O da­tă ajunsă credinţa în sufletul lor, devin gravi, se pun pe plâns în odăiţa cu icoana stră­bună la răsărit şi bat drumul bisericii satului mai des ca oriunde în ţară. Cea mai sfâşietoare mărtu­ri­sire de credinţă în viaţa veşnică o  poţi afla în plânsul teleor­mă­nencelor, la mormintele străbune, dumi­ni­ca dimineaţa, înainte de zori…

 

Cel mai bătrân stejar din România
Nimeni nu ştie să spună ce vârstă ar avea. Acum s-a uscat. Scorbura lui este ca o chilie. De lângă stejar începe urcuşul spre cimitir. Satul are în jur de 100 de case şi aproa­pe 250 de su­flete. Tot atâtea ca şi acum 110 ani. În anii ’50, la Plopi – în Te­le­or­man, trăiau 550 de suflete. Sătenii spun că între 1960-1975, de supărare, steja­rul s-a uscat definitiv. Oamenii urcau dealul sa­tu­lui, ajungeau la calea ferată, se urcau în tren şi, încet, încet, uitau să se mai întoarcă acasă. Pentru cine să mai tră­iască stejarul su­te de ani, dacă nu vor mai fi pe aici oa­meni? Pentru stejar, pe aceste locuri, există cel mai mare respect – toţi îi spun „stejărica”.

Liturghia de Paşti
În timpul ultimului Război Mondial, un pre­ot cu o căruţă trasă de un singur cal – pe celălalt îl pierduse pe drumul de sute de km, de la Tighina până în nordul Teleorma­nului – s-a oprit la intrarea în sat, lângă „ste­jă­rică”. Cu barba mare şi rasa ponosită, obo­sit de atâta cale, privea trist locul rămas liber de lângă căluţul său istovit de puteri. Auzise că satul nu ar avea biserică. A aflat o gazdă pri­mitoare. Cele câteva cuverturi moldove­neşti le-a dat degrabă jos din căruţă şi, cu în­voirea preoţilor din satele învecinate, s-a apucat de slujirea preoţească. Din casă în ca­să, a spo­ve­dit, a sfătuit, a mângâiat, a făcut ru­găciuni de sănătate, anunţându-i pe oa­meni că în Săp­tămâna Patimilor va ţine toată rânduiala sluj­belor, iar în noaptea de Paşti – Liturghia, prima liturghie din istoria satului, în locaşul şcolii. Antimisul îl păstra într-o sarică miro­sind a ionatane şi mir scump. şcoala nu avea decât o singură sală de clasă şi o cancelarie. Oamenii acestui sătuc uitat de lume au venit în noaptea de Paşti cu lumânări de ceară, co­zonac şi ouă roşii, iar preotul a început să se roage ca în lo­curile lui de baştină din Ba­sa­rabia. S-au „grijit” cu lacrimi în ochi. Nu mai cu­nos­cuse satul lor aşa sărbătoare vreo­dată. Hristos a înviat! Ade­vărat a în­viat! Vestea aceasta i-a umplut de bucurie şi de pace. Preotul a rămas la Plopi, aştep­tând vre­muri mai bu­ne, pen­tru a construi o bi­se­rică. Slujea du­mi­nicile prin satele ve­cine îm­preună cu pre­oţii de acolo. Pleca în zori de zi, cu calul înhămat stingher la căruţă, şi se întorcea după-amiază. Au ur­mat apoi vremuri grele. Armata sovietică a ajuns şi la Plopi, „ridicând” pe blajinul pă­rinte. Sătenii au strâns materiale pentru biserică după cum îi îndemnase „po­pa basarabeanu”, l-au aşteptat, însă în zadar. Părintele nu s-a mai întors, iar ma­te­rialele au fost folosite de către noile autorităţi la construirea unui cămin cultural. În 1970, s-a demolat şi vechea şcoală în care se ţinu­se singura liturghie din noaptea Învierii. Lo­cul a rămas liber aproape 25 de ani. În 1995, cei ce trăiseră bucuria liturghiei de Paşti de pe vremea războiului aveau acum peste 60 de ani. Umblau de un an de zile prin sat, căutând un loc potrivit pentru a con­strui o biserică. Ceva le stătea îm­potrivă. În cele din urmă, primăria co­mu­nei (aflată la 9 km) le-a acor­dat un loc viran din centrul sa­tu­lui. În timp ce oa­menii săpau fundaţia noii bise­rici, a răsărit din pământ ceea ce mai rămăse­se din temeliile vechii şcoli de­molate în 1970. şcoala în care, în tim­pul răz­bo­iului, se ţinuse singura liturghie din istoria comunităţii – liturghia de Paşti. Acum, bi­serica de aici sărbă­to­reşte al 8-lea Paşti. De la sătenii din Plopi am aflat că Dumnezeu nu lasă niciodată la întâmplare un loc unde s-a slujit Sfânta Liturghie. Pe „popa basarabeanu” l-au „scris” în pisanie, istori­sind cum el le-a ţinut slujba de Paşti pe acest loc, în care s-a înălţat mai apoi, în chip minunat, biserica din sat. Nimeni nu şi-a mai adus aminte de numele lui. Pisania reţine sintagma „un preot ne­cu­noscut din Basa­ra­bia…”, iar copiii de atunci, astăzi oameni în vârstă, îşi amin­tesc cum părin­te­le s-a oprit „la stejărică”, pre­cum odi­nioară Dumnezeirea la stejarul din Mam­vri, ca să le slu­jească, în noap­tea Învierii, litur­ghia aceea de Paşti – temelia bisericii lor.