Lumea Credintei, anul IV, nr. 2 (31) Februarie 2006

id101_lc31.jpg.jpg

EDITORIAL    –  MILLENNIUM

S ă nu credeţi cumva că am pierdut simţul măsurii scriind despre lucrurile pe care am ajuns să le fac sau la care ţin foarte mult. Dar totuşi cuiva trebuie să spun, şi dacă nu o spun Dvs., cititorilor, cui să îndrăznesc?
De ceva vreme, la televiziunea SENSO (cumva continuatoarea lui PAX TV) susţin o dezbatare televizată, numită Millennium. În fiecare luni seara, de la ora 10, în direct, în studioul din b-dul Unirii (la doi paşi de Patriarhie) invitaţii noştri vorbesc despre credinţă. Fiecare cum ştie şi cum poate, cum îl lasă conştiinţa, cât îl duce mintea, cât îi dă ghes inima. Cel mai greu însă mărturisesc că îmi este mie, cel care am ajuns să „moderez” aceste dialoguri ale credinţei noastre. De ce? În primul rând pentru că mi-e frică. Cât se poate de sincer. Frică să nu smintesc pe cineva, frică să nu creez confuzie, frică să nu fiu părtinitor (dar cine poate fi „obiectiv” când vine vorba despre credinţa sa?), frică să nu fiu prea relaxat în discuţie sau, din contră, prea încruntat. De fapt, cine poate da „reţeta” comportamentului în asemenea situaţii, când vorbeşti – în definitiv – despre cele ale mântuirii?
În toată povestea asta, esenţial mi se pare un singur lucru: acela că putem vorbi (încă) nestingheriţi, şi că putem oferi o variantă televizată a unei părţi din Lumea Credinţei. Mă refer la acea parte a dialogului, a interactivităţii, a cunoaşterii reciproce. Sub acest aspect, emisiunea pare a fi un câştig.
V-am spus toate acestea pentru a vă cere dinainte iertare (inclusiv în numele colegilor mei) dacă vom greşi. Şi, evident, vom mai şi greşi. Un lucru însă pot să vă spun cu mâna pe ini-mă, pentru cine este dispus să ne crediteze din start cu prezumţia de nevinovăţie: nu va fi nimic rău intenţionat, premeditat, ticălos sau fals.
Aşa să ne ajute Dumnezeu, în marea Lui milă.

Articole asociate: