LOADING

Type to search

Interviu cu Părintele Arhimandrit Iustin Pârvu

Interviu cu Părintele Arhimandrit Iustin Pârvu

Share

Sub un soare zgârcit, abia furişat peste dunga munţilor, câteva zeci de credincioşi îşi aşteaptă rândul la Părintele Iustin. Marele duhovnic de la Petru-Vodă, socotit un urmaş al Părintelui Cleopa, spove­deşte şi câte 12 ore pe zi. Pletele şi barba albe îl fac să pară un sfânt pogorât din icoane, însă umerii strânşi, ca pentru a sprijini nevăzute poveri, vădesc în el omul de lângă noi. Se trezeşte o dată cu roua dimineţii şi în zilele obişnuite ascultă şi povăţuieşte cam o sută de creştini, iar la sfârşit de săptămînă primeşte şi până la două sute de oameni. Fireşte, doar o parte dintre ei îi sunt fii duhovniceşti. Pe aceştia îi spovedeşte, le dă canon spre îndreptare, îi împărtăşeşte. Restul vin la el doar pentru «un sfat». Truda aceasta zilnică nu-l împiedică să slujească în biserică 3-4 ore pe noapte. Mănâncă puţin, doar seara. Iar somnul îi este un duşman căruia îi face mici concesii numai din când în când. Aşa a ajuns la 88 de ani…
După ceasuri întregi de aştepare, am ajuns la Părintele Iustin. Ne-a primit într-un soi de hol îngust, între două chilii, potrivit pentru o discuţie scurtă, nu pentru taifas. Deşi a făcut ani grei de închisoare sub comunişti şi a devenit o legendă vie a credinţei, n-are vreme şi nici nu vrea să vorbească despre sine. Crede că e mai degrabă nevoie să atragă atenţia asupra descreştinării de care sunt păscuţi românii, deşi n-a încetat nici o clipă să creadă în viitorul acestui neam…

 

Părinte, cum sunt astăzi românii ortodocşi, faţă de cum erau odinioară?
După ce au fost puşi la grea încercare de ateismul comunist, românii s-au mai stricat în ultimii ani, s-au lăsat în voia unei li­bertăţi nebune, care-i duce la atitudini necreştineşti sau chiar anticreştine. Omul românesc şi-a pierdut reperele şi a răsturnat scara de valori. Ba mai mult: a devenit tot mai nepăsător cu sufletul lui, cu lumea în care trăieşte. De fapt, era pe undeva de aşteptat, după o jumătate de secol de comunism… Dar dacă răul de ieri era mai făţiş, răul de azi este mai perfid…
Erau mai buni creştini românii în regimul comunist?
Se ştie că, atunci când e persecutat efectiv, omul e mai treaz şi mai credincios, îşi dă mai repede seama că nădejdea o găseşti numai la Dumnezeu.
De ce spuneţi că românii sunt mai nepăsători azi din punct de vedere religios?
Pentru că mulţi dintre cei care merg la biserică o fac numai formal, fără să-şi plângă păcatele şi fără să caute îndreptarea cu adevărat. De pildă, când vin la biserică de Înviere, mulţi se limitează la a-şi sfinţi ouăle roşii şi cozonacii, sau să ia lumină; apoi pleacă înainte de sfârşitul slujbei. Nu înţeleg nimic din această sărbătoare şi nici sufletele lor nu se bucură într-adevăr. A rămas doar aşa, ca un obicei, fără acoperire în credinţă şi în faptele credinţei, fără efecte concrete în viaţa şi în inima lor.
E neamul nostru ortodox în primejdia de a-şi pierde credinţa şi identitatea, ba chiar, cum zic unii, de “a ieşi din istorie”?
Păi ce este un neam? Neamul este legătura celor din trecut, prezent şi viitor. Fiecare naţiune este aşezată de către Dumnezeu şi, cum spune legenda, fiecare neam şi-a luat partea de pământ care i-a fost dată. Ca de obicei, românul a venit ceva mai la urmă să se plângă la Sf. Petru că a rămas fără loc de aşezare; şi atunci Dumnezeu i-a dat grădina Sa cea mare, că de aceea am fost şi suntem o ţară râvnită de toţi. şi ne-am obişnuit să trăim simplu, înfrăţiţi cu tot ce ne înconjoară, din frumuseţea şi din bogăţia ei firească. Dar vremurile se schimbă, vin ispitele, vin provocările… Neam de păstori şi de agricultori, românul nu este făcut să învârtă şurubul în fabrică, să îndoaie me­talele în ateliere. Profilul său s-a deformat treptat, iar acum românul nici agricultor nu mai este, nici păstor, dar nici industriaş, nici negustor. E mai degrabă ca un om lepădat de soartă, ajuns mână ieftină de muncă, slugă pe la bogaţii lumii, adeseori înstrăinat de sine şi de ai lui. Vedeţi, aici e problema, aici se pierde legătura de neam. Un neam trebuie să existe într-o continuitate, într-o unitate, să fie legat de o iubire, să fie luminat de o credinţă. Noi stăm tot mai prost şi cu tradiţia, şi cu unitatea, şi cu iubirea, şi cu credinţa. Ne paşte uitarea, ne paşte dihonia, ne paşte sminteala, ne paşte deznădejdea. De aceea, trebuie rugăciune multă, trebuie redescoperită cu adevărat via­ţa întru Hristos, că în El e şi Unitate, şi Dragoste, şi Adevăr. Altminteri – vai de neamul acesta!
Deci suntem un neam care s-a îmbolnăvit şi are nevoie urgentă de vindecare, dar nu pe căi materiale, ci pe căi duhovniceşti?
Da, cam aşa este. E ca o boală sau ca o rătăcire. Am mai spus-o şi altădată: ştiţi cu ce seamănă astăzi poporul român? Sea­mănă cu poporul evreu în cei 40 de ani de rătăcire prin pustie, când a ieşit din robia egipteană şi s-a îndreptat către Pământul Făgăduinţei. Prin ce n-a trecut bietul nostru popor în ultima sută de ani? A trecut prin toate primejdiile, persecuţiile şi nenoro­ci­rile, începând din 1917, cu revoluţia bol­şevică din Rusia învecinată, cu amândouă războaiele mondiale, cu tot calvarul comunist şi neocomunist! Nu numai noi, ci întreg Răsăritul acesta ortodox, cei 36 de milioane de ucenici ai creştinismului din Balcani şi întreaga Rusie sunt poporul evreu în cei 40 de ani de rătăcire prin pustie. Sunt acum vremuri de mare zbucium, în căutarea unei reaşezări. Ne apasă sărăcia, foametea, plecarea tinerilor, pribegi după o bucată de pâine, ba chiar a intelectualilor noştri, expuşi la cele mai umilitoare ascultări şi munci pentru un ban pe care să-l aducă acasă, ca să-şi poată hrăni copiii. Ei bine, românii aceştia care plâng după mamele lor de-acasă, care nu mai au o sărbătoare, nu mai au o duminică, sunt robii tuturor înjosirilor şi necredinţelor, ai tuturor păgânismelor turceşti şi arabe. Nu vedeţi că am ajuns cerşetori ai Europei şi ai lumii întregi? Cu atâta frământare, umilinţă şi durere, cum să nu-ţi vină în minte comparaţia aceasta, cu poporul iudeu rătăcind după Ţara Făgă­duinţei? Dar în Ţara Făgăduinţei băgaţi de seamă că n-au intrat decât cei născuţi şi crescuţi sub semnul libertăţii, care îşi lăsaseră toate amintirile în urmă, în casa robiei. La fel şi astăzi, doar cei care îşi vor lăsa toate amintirile din perioada comunistă în urmă, doar aceia vor trece în noua „Ţară a Făgăduinţei”, doar aceia se vor salva cu adevărat, când va voi şi va da Dumnezeu. Cât va dura starea aceasta de acum, nu ştiu să spun; Dumnezeu ştie. Mă tem însă că atât cât a durat stricăciunea, tot cam atât va dura şi refacerea noastră moral-spirituală.
Din păcate, o întreagă civilizaţie aproape antihristică se interpune între noi şi orice liman al făgăduinţei: nu mai e un pustiu, ci un bâlci al deşertăciunilor. Chiar sfinţia voastră spuneaţi într-un alt interviu că ne confruntăm „cu o dispa­riţie totală a vieţii spirituale, cu decăderea omului, cu animalizarea lui”. Că după ce a decretat că „Dumnezeu a murit”, omul contemporan face şi el toate eforturile să se sinucidă, cu o inventivitate şi cu o încăpăţânare de-a dreptul diabolice. Mai poţi răzbi printre atâtea rele, când nici tu nu te simţi prea bine?
Poţi, putem, dacă, într-adevăr, „cu noi este Dumnezeu”. Într-un fel, ştiţi ce sunt toate aceste rele? Poate părea paradoxal, dar ele nu sunt altceva decât un medicament foarte bun pentru sănătatea noastră sufletească. Cu cât un popor este mai încercat, cu cât este mai expus la împilări şi ispitiri de tot felul, cu atât poporul acela are şansa de a fi mai înţelept şi mai destoinic în a învinge iadul. Să ne rugăm la Dumnezeu să învăţăm din încercări, să ne călim în sufe­rinţe, căci răbdarea înţeleaptă şi până la capăt este mântuitoare, după cuvântul lui Hristos.
Şi stăpânirilor să ne supunem?
Da, dar numai până unde stăpânirea nu încalcă poruncile lui Dumnezeu. Cum să vă spun mai bine? Mă supun păstorului care intră şi iese pe uşă, aşa zicând. Cât despre cel care intră ca furul pe aiurea, chiar şi prin altar, şi prin şcoală, prin droguri, prin cârciumi, prin homosexualitate, prin toate fărădelegile care se vor acum legiferate, pe acela nu pot, nu trebuie şi n-am voie să-l ascult. Noi, care avem răspundere, ce facem? Îl lăsăm pe Hristos ca să cădem la pace cu Antihristul? Să nu fie!
În orice caz, trebuie să fie mult mai greu să-ţi îndeplineşti menirea de duhovnic în astfel de vremuri…
Harul duhovnicului este azi puterea de a rezista şuvoiului tot mai uriaş de păcate care vine înspre el prin gurile credincioşilor. Trăim adesea experienţe cum n-au mai avut oamenii de până acum. Ca duhovnic şi sfătuitor, afli atâtea grozăvii că oboseşti şi rişti să devii într-un fel insensibil. În ciuda acestora toate, trebuie însă să-ţi păstrezi echilibrul şi să lucrezi asupra oamenilor cu aceeaşi puritate a Duhului. Iar Dumnezeu plineşte unde tu nu mai pridideşti.