LOADING

Type to search

Mânăstirea Gemenilor

Mânăstirea Gemenilor

Share

Trebuie să mărturisesc că am avut parte de o iarnă ca-n poveşti! Circuitul transilvănean pe care l-am întreprins la cumpăna dintre ani s-a terminat în Maramureş. Iar aici, toate călătoriile se termină în plină poveste. Da, Maramureşul este o poveste în sine, care contaminează cu basm orice călătorie, cu atât mai mult şi orice reportaj. Toate îţi îngăduie să le afli povestea, dar te şi obligă să o spui mai departe. Este şi cazul Mânăstirii Borşa, de la poalele masivului Rodnei, din Munţii Călimani.

 

Am ajuns în Baia Borşa, aşezare minieră în care orice vizită te lasă cu gura căscată de uimire. Pe străzile desfundate, înnoroiate, circulă „la pas” ultimele modele de limuzine europene. În ele, prin geamurile fumurii vibrând de ultimele hituri „house”, vezi tineri de 25-30 de ani (maximum!), veniţi în vizi­tă acasă, după un sezon mai mult sau mai puţin reuşit la Milano, unde este cea mai mare comunitate provenită de aici. La poalele blocurilor scorojite, roase pe alocuri de igrasie – fostele locuinţe ale minerilor – „cresc” limuzine occidentale sau jeep-uri, după caz. Prin pereţii exteriori coşuri de fum improvizate pufăie molcom, geamurile sunt aburite până sus, iar agitaţia străzii se domoleşte doar cu venirea serii.
Noi am descins ziua în amiaza mare, iar „de la pod” l-am sunat pe părintele stareţ, care ne-a asigurat că „n-o să urcăm la mânăstire dacă nu avem un jeep”. Mirarea mea a sporit când am întrezărit turla bisericii pe un tăpşan împădurit, iţindu-se din albul imaculat al zăpezii. Mi se părea aproape, accesibilă. Însă nici vorbă de aşa ceva iarna! Părintele stareţ a coborât cu jeep-ul său alb (donat de o familie din Italia), vechi, dar diesel, fără lanţuri, care ne-a propulsat spre mânăstire pe o pantă incredibil de abruptă, acope­rită cu gheaţă. „Ce maşină!”, am gândit, amin­tindu-mi că transmisia acestui vehicul a purtat armata americană peste tot în lume.
Sus, descărcând bagajele, am început să-l studiez pe omul care ne-a chemat la acest aşezământ nou înfiinţat. Un stareţ încă tânăr (40 de ani), serios, dar cu umor, vorbind puţin, însă exact cât trebuie, şi mai ales ce trebuie. Obştea – pe care am cunoscut-o ra­pid – nu este mare, dar numără oameni inimoşi, cu gândul la călugărie. „Chiar ca o mică familie”, am gândit, însă fără vreo urmă de şablon jurnalistic.
Biserica – principala piesă a aşezământului – este foarte frumoasă, integrându-se perfect peisajului. Chiar dacă bulbul turlei are un iz mai ciudat, vădit pravoslavnic, întreg ansamblul se defineşte armonic, integrându-se perfect în peisajul montan. Dar care este povestea acestei mânăstiri cu hramul Sf. Nicolae şi cum a crescut ea tocmai aici, în Borşa?
Părintele stareţ Pi­men Roşan ne-a pus în temă cu scurtul, dar interesantul istoric al aşe­zământului: „Familia ctitorilor este stabilită tocmai hăt, în Australia. Cei doi soţi au fost căsătoriţi şi unul şi altul, dar n-au reuşit să aibă copii. S-au întâlnit în Australia. Doamna Rozica Oancea (prin căsătorie) este sora lui Frankie Timiş, cel care se ocupă cu mineritul în aceste locuri, şi vrea să redreseze zona. Are firme multe, printre care şi Golden Corporation. [Mai ţineţi minte icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul de la Mânăstirea Nămăieşti, din Argeş, cea restaurată acum 1 an, despre care şi noi am scris? Ei bine, Frank Timiş este autorul şi sprijinitorul financiar al acelei lucrări, care a „înghiţit” 1,5 kg. de aur, plus pietrele preţioase – n. red.]. Aşadar, cei doi s-au întâlnit ei, dar n-au avut copii. Deznădăjduită, Rozica a umblat pe la toate mânăstirile din ţară, mai ales la cele din Moldova. A lăsat peste tot pomelnice pentru a obţine darul de copii de la Bunul Dumnezeu. La întoarcerea în Australia constată cu enormă bucurie că a rămas însărcinată, şi nu cu unul, ci cu doi copii! Auziţi: gemeni, băiat şi fată! Ionuţ Nicolas şi Melissa Nicoleta. Atunci Rozica se simte obligată să-I întoarcă lui Dumnezeu ceva măcar din darul pe care i l-a trimis. Atunci, pe terenul mamei celor doi fraţi (din Borşa şi dânsa, dar care acum este în Australia), s-a gândit să ridice o mânăstire. Asta se întâmpla prin 2001. E drept, s-au sfătuit şi cu părintele Ioan de la Poşaga şi aşa au demarat proiectul cu această mânăstire. Când? Chiar de praznicul Sf. Împăraţi Constantin şi Elena, pe 21 mai, s-a pornit la sfinţirea locului. Pe 26 octombrie, de Sf. Dimitrie, era finalizată în mare, când s-a făcut şi slujba de sfinţire a mânăstirii.
Hramul vine de la faptul că soţul Rozicăi este Nicolae Oancea, de aceea şi copiii poartă numele Sf. Ierarh Nicolae. Familia aceasta deose­bită vine aproa­pe anual la noi la mânăstire, ne-au ajutat  şi la cum­părarea cen­tralei, ne-au promis că se vor implica şi la pictură. Ne mai aju­tă şi ei cu ce pot, dar cres­când copiii, au început să aibă cheltuieli mari. Ce să vă spun, chiar credincioşii de aici, din Baia Borşa, au zis aşa: «Apăi, părinte, ei or dat destul; acum să mai contribuim şi noi cu ceva!». Ce oameni deosebiţi!…”
„Iscodindu-l” despre alura proiectului, părintele stareţ Pimen ne-a precizat următoarele: „Proiectul arhitectonic a fost al părintelui Ioan, cel care este pus şi pe hrisov. Acest părinte Ioan este preot celib şi face deseori dezlegările Sf. Vasile cel Mare. Activitatea prinicipală o desfăşoară în jud. Alba, ca preot, unde a şi ridicat două mânăstiri: la Remetea (Sf. Arhangheli) şi Sf. Ioan Botezătorul. Povestea are şi o parte tristă, căci după atâtea dezlegări, cu atâtea ispite, a ars biserica din satul Poşaga, unde părintele făcea aceste dezlegări. Au fost şi anumite interpretări cum că nu se cădea ca la Sf. Ioan Botezătorul să fie două mânăstiri – una de maici, alta de călugări – aşa aproape, la nici 500 m distanţă, aşa că părintele Ioan a renunţat. Între timp, a ridicat-o pe cea de la Poşaga, care are aceeaşi formă ca şi aceasta a noastră. Părintele Ioan are doar 39 de ani, dar e grav bolnav; din cauza muncii şi a oboselii, a ajuns să poarte o valvă pe ini­mă. Toate proiectele lui au amprenta aceasta”.
Părintele Pimen este primul stareţ al acestei mânăstiri (începând din 2002), venind aici din obştea de la Parva Rebra, din Bistriţa-Năsăud. Acolo l-a cunoscut pe părintele Ioan, cu care se sfătuia adesea, până să se îmbolnăvească. La început a fost călugăr la Izbuc, mai bine de un an de zile, dar a simţit nevoia de mai multă rânduială, de mai multă disciplină călugărească. A plecat la Brâncoveanu, la Sâmbăta de Sus. Acolo a vieţuit 6 ani de zile, după care a revenit la Izbuc, la cererea expresă a PS Ioan Mihălţan, episcopul Oradiei. De loc e din Sălaj, a făcut şcoala şi facultatea în Oradea, de care se simte foarte legat în continuare. Când a venit aici, la Borşa, a găsit doar un frate, care ulterior a şi plecat. Cu timpul au început să vină însă alţii, până când au ajuns acum la 5 călugări „îmbrăcaţi”. „Nici nu ne trebuie mai mult într-un loc ca acesta”, ne-a declarat părintele stareţ Pimen.
Oamenii locului au fost foarte bucuroşi la auzul înfiinţării acestei mânăstiri, mai ales că au circulat în multe pelerinaje, dornici să cunoas­că credinţa, să lase pomelnice. Ca mânăstiri – mai apro­piată este cea de la Moisei, dar Sf. Nicolae este chiar în mijlocul lor. Moaşte a primit acest aşezământ de-abia în vară, dar ce „avere”: pe Sf. Cuvioşi Părinţi ucişi în Sinai (sec. 7)! Pictura iconostasului – reuşită! – îi aparţine lui Gheor­ghe Vâlcu din Satu Mare.
Cum îşi agoniseşte traiul obştea? Prin contribuţia directă a credincioşilor. Aici nu se mănâncă niciodată carne – ci numai peşte. În acest sens, părintele stareţ are deja un plan: să construiască un bazin pentru crap şi păstrăv undeva, lângă mânăstire. Am fost puţin dezamăgit, deoarece am rămas agăţat de gustul unui delicios păstrăv afumat în cetină de brad, specialitatea „vecinilor” moldoveni, primit de la cei din Ciocăneşti (jud. Suceava) aflaţi pe Bistriţa Aurie, la numai 70 km distanţă. Or, dacă se va auzi că părintele stareţ va avea propriul bazin, tare mă tem că păstrăvul afumat nu va mai „trece” aşa uşor munţii…
La Borşa mai există un schitişor în construcţie „pentru călugării care vor vrea perioade de mai multă linişte şi rugăciune”, aşa cum ne asigură părintele stareţ. Întrebat cum a ajuns aici, a răspuns simplu că Sf. Ierarh Nicolae l-a adus în acest loc. Paşii i-au fost purtaţi şi la Bari, în Italia, la moaştele sfântului ocrotitor. O curiozitate de final de interviu m-a îndemnat să-l întreb despre familie şi despărţirea de casa natală (care este în Sălaj). I-au spus părinţii atunci: „Vezi să nu fii călugăr de 3 zile!”. De la această „temere” a părinţilor săi au trecut… 20 de ani! Părintele stareţ provine dintr-o familie cu 9 fraţi. Este singurul monah, iar eu mă gândeam că obştea pe care o păstoreşte este mai mică decât propria familie.
Există un obicei foarte frumos al zonei: aici, în Borşa, sunt 7 parohii. Ei bine, începând cu 21 mai, de Sfinţii Împăraţi, când are loc primul hram, încep să „colinde” toţi, pe la toate parohiile care îşi prăznuiesc hramul. Finalul acestui periplu este de Sf. Nicolae, la mânăstire. Astfel, mireni şi preoţi merg unii la alţii, sprijinindu-se reciproc, bucurându-se unii cu alţii, rugându-se împreună. Într-un cuvânt, ajutându-se! Asta este cu adevărat o lecţie de comuniune şi de solidaritate creştinească. Aferim, moroşenilor!