Lumea Credintei, anul V, nr. 11 (52) Noiembrie 2007

id20_lumeacredintei53.jpg.jpg

EDITORIAL  –  ȘANSA TUTUROR

Am scris în editorialul numărului trecut despre şansa şi premisele unui Patriarhat care tocmai a debutat şi care se anunţă deosebit – sub multe aspecte. Socotind şi analizând harismele prin care au excelat predecesorii Prea Fericitului Daniel, ne întrebam totodată care ar putea fi semnul aparte sub care va sta lucrarea celui de al şaselea Patriarh? Cu alte cuvinte: ce formă majoră de exprimare poate alege Întâistătătorul nostru, formă care să-l reprezinte ca persoană, să-i individualizeze tuşa proprie şi – în paralel – să completeze inspirat tabloul Patriarhilor puternici, dar atât de diferiţi ca accente personale şi instituţionale?
Trecând în revistă domeniile de excelenţă ale acestora, se desprinde concluzia că singurul lot „nelucrat” din cuprinsul Bisericii Ortodoxe este laicatul. Stranie coincidenţă, sau – dacă vreţi – interesantă această lecţie/soluţie a Proniei! De ce? Pentru că, de fapt, tema laicatului nici nu putea fi pusă în discuţie sub predecesorii Patriarhului Daniel. Să argumentăm acum care ar fi măcar două dintre motive…

 

În primul rând, sub nici unul din cei cinci Patriarhi de dinainte, laicatul nu s-a putut exprima în mod obiectiv, şi nici pune în lucrare. Pe timpul lui Miron, în paralel cu un Rege autocrat şi ţâfnos, legionarii în ascensiune exercitau o mare presiune asupra oamenilor Bisericii, sub diferite forme şi cu diferite intenţii. În plus, apăruseră entităţi paralele de trăire şi organizare religioasă, cum a fost Oastea Domnului, dar şi forme de „profestism” de tip Maglavit. Aşadar, a da o importanţă crescută laicatului interbelic ar fi comportat riscuri majore pentru echilibrul Bisericii. Apoi, Nicodim Munteanu a fost un Patriarh contemporan cu războiul şi cu începuturile bolşevizării României. Despre ce laicat activ putea fi vorba când ţara sângera pe fronturile Europei sau când prigoana comunistă stătea la pândă? Amintiţi-vă: un „inofensiv” de Rug Aprins începuse să pâlpâie, şi a fost ulterior „stins” cu ani grei de puşcărie…
În anii comunismului (con­­temporani cu doi Patri­arhi şi jumătate), a pune ac­cent pe o mişcare a laicatului era nu numai imposibil dar şi necugetat. Imposibil, pentru că acelui laicat Biserica nu îi puteau oferi câmp de exprimare nici în viaţa publică ori culturală, nici în opera socială. În plus, ar fi fost un fapt necugetat din par­tea părinţilor spirituali să expună prigoanei nişte mireni, dându-i astfel pe mâna poliţiei ideologice. Şi aşa preoţii erau persecutaţi; a-i împinge şi pe laici la această formă de mucenicie – cu bună ştiinţă – ar fi fost o formă de lipsă de inteligenţă duhovnicească. Or, nu a fost cazul…
Doar partea a doua a Pa­triarhatului Părintelui Te­oc­­tist purta premisele unei activări a laicatului cu­vântător şi asumat. Numai că în primii ani de după ‘89, fostul Patriarh a fost „victima” mediatică a unui laicat care cerea (pe bună dreptate, în acel tulbure sfârşit de secol) curăţirea Bisericii de biografiile expuse compromisurilor politice. Deci, Teoctist Arăpaşu nu se simţea în largul său în prezenţa unui laicat puternic şi vocal, la care manifesta un oarecare disconfort duhovnicesc.

Al doilea argument ar fi acesta: faţă de predecesorii săi, Patriarhul Daniel a fost el însuşi, pentru o perioadă, un laic activ şi eficient. Mai mult, frecventând asiduu cercurile academice dar şi culturale din România şi din Europa, actualul Patri­arh poate înţelege foarte uşor starea şi statutul de laic al Bisericii. Tot el este cel care acum îl poate pune în valoare. Căci, de fapt, la ce se rezumă laicatul, folo­sul lui? La a asigura un con­fort statistic în faţa celorlalte culte? La a zbrobi alte instituţii ale Statului la capitolul „încredere”? La a umple până la refuz curţile mânăstirilor la hramuri? La a avea o bază extinsă de colectare a donaţiilor? La a ridica noi lăcaşuri? Evident, folosdeşte la toate acestea, căci numărul crează, nu-i aşa?, dreptul şi puterea. Dar laicatul mai poate fi folosit şi la altceva, mai „soft”. Laicatul are competenţe profesionale formidabil de mari, de toate felurile, care pot fi puse în slujba Bisericii. Laicatul mai are voce şi tribună, are puterea reală de a influenţa opinia publică (ceea ce mediile bisericeşti e limpede că nu o pot face). Laicatul are, de asemenea, un uriaş potenţial de jertfă, care aşteaptă o aşezare în lucrare. Laicatul deţine pulsul lumii acesteia şi ştie cum poate fi el „întors”. Laicatul este o sursă inepuizabilă de relaţii folositoare Bisericii. Laicatul se poate bate pentru o idee, pentru o lege. Tot ceea ce trebuie făcut este de a-l pune – sincron, eficient şi instituţional – în situaţia de a lucra. Pe proiecte, pe ter­mene, pe… bune! Organizat şi îndrumat de Biserică sub forma unei puzderii de ONG-uri dedicate, chiar cu bani europeni dacă este cazul.
În plus, semnul acestui început de mileniu este altul decât până acum –  când oamenii comunicau mai puţin, când comenzile veneau de la centru, când „în­car­tiruirea” era ceva normal iar egocentrismul accentuat nu făcea ravagii. Starea lăuntrică a omului s-a modificat. În noua ordine a libertăţii şi a comunicării, dacă laicii ortodocşi nu se simt activaţi responsabil ci numai „folosiţi” numeric, Biserica are mari şanse să se îndrepte către un monolog duhovnicesc…
Ne întrebăm acum dacă Patriarhul Daniel ştie toate aceste lucruri. Evident, că le ştie – mai bine şi mai subtil decât noi. Însă câtă dorinţă şi cât efort va disloca spre această temă (care poate fi şansa şi pecetea Patriarhatului său!) nu putem cuantifica acum. Putem însă să nădăjduim că turma şi păstorul îşi vor (re)găsi vocaţia comuniunii depline.

Articole asociate: