Revista:

Bărbatul, între Dumnezeu şi mândria de sine

id244_37.jpg.jpg

După ce am vorbit despre femeie aşa cum am vorbit în articolul trecut, se cuvine să ne uitam putin şi către bărbat, pus şi el între Dumnezeu şi ceva ce îi este extrem de drag: mândria personală.
Bărbat fiind, mândru şi subiectiv aşadar, nu prea ştiu exact cu ce să încep. Poate cu faptul că bărbaţii sunt mai puţin numeroşi în biserici, la slujbe, decât femeile. Da, aceasta e o constatare de la care pot porni, spunând că văd aici un paradox foarte nefavorabil bărbaţilor. Anume, deşi Dumnezeu a ales să Se întrupeze într-un bărbat, deşi Acest bărbat este întemeietorul Bisericii noastre, deşi preoţia a fost lăsată numai bărbaţilor, tocmai bărbaţii sunt aceia care neglijează constant bisericile şi viaţa liturgică. Mai distanţi şi mai detaşaţi, bărbaţii par să se mulţumească cu faptul că soţiile sau fiicele lor frecventează biserica şi participă la slujbe, deşi nu sunt sigur că ei ar cunoaşte textul biblic conform căruia “bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă”, aşa încât să îl invoce drept argument. De ce există această distanţă între bărbat şi ­Dumnezeu?
Tind să cred că de vină este mândria bărbătească. Mare, complexă, foarte greu de tratat şi aproape imposibil de recunoscut de către bărbat, mândria este principala piedica ce stă între acesta şi profunzimile la care ar avea, altminteri, acces. Psihologii din şcoala lui Jung tind să spună că imaginea lui Dumnezeu şi imaginea omului se află într-o relaţie de tip arhetipal şi că pentru bărbaţi alăturarea sinelui cu imaginea patern-masculină a dumnezeirii capătă uneori conotaţii conflictuale. Poate că o fi aşa, dar poate că o fi ceva mai simplu: mai puternic şi mai capabil să supravieţuiască decât femeia, bărbatul şi-a construit o lume ale cărei reguli îi permit să fie stăpân, beneficiar şi consumator. O lume în care nici măcar Dumnezeu nu poate avea pretenţii, fiindcă nu au loc de pretenţiile bărbatului, şi în care Dumnezeu trebuie să se mulţumească cu un public predominant feminin, prin bunăvoinţa bărbatului. Mândru şi tare, bărbatul nu consimte să dea dovadă de sentimente religioase sau conexe cu religiozitatea (milă, compasiune, altruism, blândeţe), după cum nici în viaţa de cuplu nu prea arată nimic din sensibilitatea sa (în măsura în care are aşa ceva). Toate acestea ar însemna o dovadă de slăbiciune şi ar duce la ştirbirea poziţiei şi a privilegiilor. În plus, există câteva porunci ale lui Dumnezeu care contravin regulilor vieţii sociale create după chipul şi asemănarea bărbatului. Bunăoară, cum să nu te mai uiţi decât la o singură femeie atunci când ai o parteneră, câtă vreme satisfacerea mândriei şi a trupului se face prin multiple aventuri? Hotărât lucru, aşa ceva nu poate fi pe placul unui bărbat pur. Dar chiar şi cel mai mascul dintre masculi înţelege măcar subconştient că Dumnezeu este, totuşi, mai presus, aşa că nu îl neagă în totalitate, ci încearcă doar să negocieze cu El o relaţie de neagresiune. Bărbatul mimează credinţa aşa cum se pricepe, iar de la Dumnezeu are pretenţia ca Acesta să fie îngăduitor. Mimarea credinţei de către bărbat înseamnă, de regulă, câteva prezenţe anuale la biserică (de regulă de Paşte, eventual de Crăciun, la cununii şi botezuri), câteva gesturi caritabile de tip pomeni sau pomelnice şi foarte rar (uneori o singura dată în viaţă, la căsătorie) spovedanie. Este sub demnitatea unui bărbat adevărat să se destăinuie altui bărbat, mai ales dacă are bănuiala sau certitudinea că este la fel de păcătos ca el însuşi!
Relaţia cu femeia, despre care Dumnezeu spune multe, este pentru un bărbat mai degrabă una ierarhică, de subordonare a femeii, decât una de complementaritate sau de convieţuire. Pornind de la diferenţele specifice vizibile şi aparent favorabile bărbatului (putere, spirit practic, viteza de reacţie, emotivitate scăzută etc.), acesta şi-a modelat relaţia cu femeia destul de străin de poruncile lui Dumnezeu, câtă vreme pentru cei mai mulţi bărbaţi femeia este fie un bun în proprietate, fie un obiect temporar de plăceri (care poate fi abandonat când nu mai este competitiv).
Aş putea continua cu acest mic exerciţiu, care şi aşa a iritat atât pe bărbaţi, cât şi pe feministe, dar nu cred că are rost. Dacă ceea ce am înşirat până aici a rezonat în vreun bărbat, mai mult nu trebuie spus. Dacă nimic nu a rezonat, mai mult nu are rost. Ceea ce contează cu adevărat este ca bărbatul să încerce să vadă dincolo de mândria lui şi de plăcerile sale profund egoiste şi să înţeleagă faptul că profunzimile iubirii unei femei şi cele ale iubirii lui Dumnezeu nu îi sunt accesibile în prezenţa egoismului orgolios.