Revista:

Din tainele icoanei:Icoana Domnului cea nefăcută de mână

id241_34.jpg.jpg

În seara zilei de 15 august 944 sosea cu mare solemnitate în Constantinopol, Icoana nefăcută de mână a Domnului de la Edessa (Siria, actualul Urfa, Turcia), fiind întâmpinată cu închinarea cuvenită, la Biserica Vlaherne, de către împăratul Roman I Lekapenos (919-944) şi întreaga populaţie a capitalei. A doua zi, Sfânta Icoană a fost purtată într-o impresionantă procesiune de cei doi fii ai împăratului (Ştefan şi Constantin) şi ginerele acestuia, Constantin VII Porfirogenetul, împreună cu patriarhul Teofilact (933-956), fiind aşezată spre închinare în Biserica Sfânta Sofia, iar apoi depusă în capela Maicii Domnului a Farului din Palatul imperial. Biserica Ortodoxă a rânduit ca acest important eveniment să fie prăznuit anual în ziua de 16 august, sărbătoare cunoscută sub numele de „Sfânta Mahramă a Domnului”.

Sinaxarul zilei din Minei relatează istoria minunată a acestei Icoane, pe care o vom reda aici pe scurt. Regele Abgar V al Edessei (4 î.Hr.-7 d.Hr, 13-50 d.Hr.), pătimind de lepră neagră şi auzind de minunile săvârşite de Mântuitorul Hristos, i-a trimis o epistolă în care-L ruga să vină în cetatea sa spre a-l vindeca, oferindu-i în schimb ospitalitatea sa. Mesagerul regelui, pictorul Anania, a primit de asemenea porunca de a-i aduce suveranului său un portret al Domnului. Hristos i-a trimis lui Abgar o epistolă, în care-i făgăduia că după Înălţarea Sa i‑l va trimite pe ucenicul Său Tadeu, spre a-i dărui vindecare şi viaţă veşnică, precum şi o pânză pe care‑Şi întipărise chipul în mod miraculos. Primind‑o şi închinându-se ei, regele Abgar s-a tămăduit îndată, rămânându-i doar un mic semn pe frunte, dispărut în clipa când a fost botezat de Sfântul Apostol Tadeu. Aşezată la porunca regelui deasupra porţii de intrare în cetate, spre a fi venerată de către toţi, Sfânta Icoană a fost ascunsă de către episcopul locului, atunci când nepotul lui Abgar s-a reîntors la păgânism. După câteva secole de uitare, în timpul asediului persan condus de împăratul Chosroe I, ea a fost redescoperită în urma unei viziuni, de către episcopul cetăţii, Eulalie, care a aflat chipul Mântuitorului întipărit în chip miraculos pe cărămida (gr. keramion) ce închidea nişa în care se afla ascunsă Sfânta Mahramă. Purtată în procesiune pe zidurile cetăţii, aceasta a săvârşit o nouă minune, îndepărtându-i pe asediatori. La un secol după Triumful Ortodoxiei asupra ereziei iconoclaste (843), Sfânta Mahramă a Domnului a fost adusă în capitala Imperiului bizantin, iar aducerea sa din cetatea Edessei, aflată sub stăpânirea arabă, e comparată de textul din Minei al zilei de 16 august cu aducerea Chivotului Legii de la filisteni (cf. I Regi 6): „Tăria feţei Tale fiind adusă de la mulţimea agarenilor, ca şi Arca Alianţei de la cei de alt neam, a fost dată acum noului Israel Icoana Ta, Hristoase”. Având puterea miraculoasă de întipărire şi rolul de ocrotitoare a Edessei, Icoana nefăcută de mână a Domnului reprezintă totodată mărturia de netăgăduit a Întrupării Cuvântului şi modelul oricărei icoane a lui Hristos: „Înfricoşătoarea taină a întrupării Sale încredinţându-o oamenilor, Domnul însuşi a scris pe mahramă Chipul Său cel cu dumnezeiască bărbăţie”.
Istoria Icoanei nefăcută de mână a Domnului (gr. mandilion, arab mandil) este una extrem de complexă şi reuneşte diferite versiuni, îmbogăţindu-se de-a lungul timpului cu noi elemente. Episodul corespondenţei dintre regele Abgar şi Mântuitorul Hristos apare pentru prima oară redat de Eusebiu de Cezareea († 339) în Istoria sa bisericească, care nu menţionează existenţa Icoanei trimise lui Abgar. Un text siriac intitulat Învăţătura lui Addai, compus între 412-461, menţionează atât scrisoarea, cât şi Icoana Mântuitorului, zugrăvită de pictorul regelui Abgar, Anania. Versiunea grecească ulterioară a acestui text, Actele Apostolului Addai (Tadeu), descrie întipărirea miraculoasă a chipului Domnului, dar nu aminteşte nimic de epistolă. Evagrie Scolasticul († 600) aminteşte în Istoria bisericească de Icoana nefăcută de mână a Domnului care a salvat Edessa de asediul persan în 544. În timpul disputei iconoclaste (726-843), majoritatea izvoarelor ortodoxe amintesc de existenţa Sfintei Mahrame, ca un argument forte în sprijinul cultului sfintelor icoane. Cea mai completă descriere a istoriei Icoanei nefăcute de mână a Domnului se găseşte într-un text atribuit împăratului Constantin VII Porfirogenetul (913-959), intitulat Relatarea despre icoana de la Edessa, redat într-o formă prescurtată în Sinaxarul Constantinopolitan. Aducerea Sfintei Mahrame la Constantinopol este descrisă şi într-o omilie (predică) rostită probabil pe 16 august 944, de către diaconul Grigorie de la Biserica Sfânta Sofia. În 1032, cu ocazia sosirii la Constantinopol a originalului Epistolei Mântuitorului către regele Abgar, a fost compusă şi Epistola Abgari, care descrie pe scurt istoria Icoanei.
Sfânta Mahramă a dispărut în 1204 din Constantinopol, în timpul devastării oraşului de către cavalerii cruciaţi, două biserici din Italia pretinzând până astăzi că deţin originalul pierdut: San Silvestro in Capite din Roma şi San Bartolomeo din Genova. În afară de copiile miraculoase menţionate de Tradiţia Bisericii (Sfânta Cărămidă de la Edessa şi cea de la Hierapolis), de-a lungul timpului au apărut numeroase reprezentări ale Sfintei Mahrame (icoane, fresce sau miniaturi). Importanţa acestei teme iconografice este pusă în lumină şi de amplasarea ei în cadrul programului iconografic al bisericilor ortodoxe: în centrul iconostasului (deasupra uşilor împărăteşti) şi la baza turlei naosului (Sfânta Mahramă spre est, iar Sfânta Cărămidă, spre vest).