Revista:

Lucian din singurătate

id237_30.jpg.jpg

Dagâţa este o mânăstioară aşezată într-un loc pustiu, la două ceasuri de drum de cel mai apropiat sat, pe o colină destul de înaltă, care domină împrejurimile.

Tradiţia spune că demult, în istorie, chiar Sfântul Voievod Ştefan cel Mare al Moldovei a înălţat în acest loc o bise­ri­cuţă. În locul ei, pe cenuşa lemnului ars, câţi­va monahi şi evlavioşi creştini au făcut cu mâinile lor, fără arhitect şi planuri bine stabilite, o altă bisericuţă ce pare să aibă şi ea ceva mai bine de un veac. Firul vieţii monahale, în­trerupt brusc de rigorile unui decret abuziv, a fost reluat firav după 1990. În acest loc pus­tiu, care nu avea lumină electrică şi chilii pen­tru monahi, cu binecuvântarea Mitropolitu­lui Daniel al Moldovei şi Bucovinei s-a reînfiinţat mănăstirea. O lucrare anevoioasă, aproape imposibilă, pe de o parte din pricina puţinilor vieţuitori, pe de altă parte din pricina drumului impracticabil şi a singurităţii locului.
În urmă cu vreo 14-15 ani în acest pustiu a ajuns un tânăr ieromonah, Lucian Gavril, pe numele său de botez Octavian, născut aproape, la Mădârjac, de unde venea, copil fiind, prin păduri şi dealuri, până la altarul părăsit în anii furiei comuniste. El a rămas la Dagâţa, înfruntând singurătatea, vânturile şi viscolul, lipsurile de multe feluri şi celelalte încercări ale locului. Cu eforturi aproape supraomeneşti s-a ridicat în acest loc o casă monahală, cu trapeză şi chilii. Se lucra la înnoirea catapetesmei şi la pictarea unor icoane care să le înlocuiască pe cele făcute în grabă de un pictor neavizat şi grăbit.
Aşa stăteau lucrurile la singuratica mănăs­tire în ziua de 4 octombrie 2007, când stareţul Lucian ieromonahul a murit într-un accident de maşină, întâmplat între localităţile Dom­niţa şi Stavnic, în drum spre Iaşi. O încercare pentru micuţa obşte şi pentru familia ieromonahului. Neştiute sunt judecăţile lui Dumnezeu!
Călătorind în câteva rânduri spre smerita aşezare călugărească de la Dagâţa, am înţeles, măcar în parte, lupta grea a celor trei vieţuitori pentru păstrarea trăirii monahale în acest spaţiu atât de neprimitor. Sunt zile şi chiar săptămâni la rând când nici un pelerin nu ajunge până la mănăstire. Îmi spunea ieromonahul Lucian cu ceva timp în urmă că la o slujbă de hram au ajuns la biserică doar… şapte oameni. Plouase, drumul era practic închis, aşa cum se întâmplă iarna şi în sezonul ploios. În astfel de situaţii foarte puţini se încumetă să urce colina. Tot părintele Lucian spunea că el n-a auzit de mari sponsori şi binefăcători, de sume importante şi de daruri bogate. Bănuţul văduvei îl strângea cu mare grijă pentru a avea pâine în vremuri grele şi pentru a plăti factura de curent electric, costisitoare şi ea. Aducerea curentului electric la Mănăstirea Dagâţa a fost una dintre marile realizări ale călugărilor sihaştri. Un fost primar de la Miroslava a adunat bani de prin toate satele şi, după mulţi ani, s-a realizat şi acest proiect.
Cu patriarhicească binecuvântare, am participat la slujba pogribaniei tânărului ieromonah Lucian, care avea numai 40 de ani. Nenumăratele lacrimi ale familiei sale mi-au amintit de lacrimile celor din cetatea Nain vărsate pentru un tânăr care era dus să fie îngropat şi pe care Mântuitorul Hristos l-a înviat din morţi. În duminica înmormântării (7 octombrie) se citise chiar Evanghelia învierii fiului văduvei din Nain. După un drum greu, am ajuns la mănăstire la ora stabilită pentru începerea slujbei. Lumea multă ce a umplut ograda, cu foarte mulţi tineri şi copii, a ascultat în tăcere rânduiala pogribaniei călugărilor, cu citirile canonului şi cântările antifoanelor.
Mare binecuvântare pentru ei să asculte şi cuvintele Prea Fericitului Patriarh Daniel trimise special cu acest prilej. L-am întrebat pe unul dintre monahi, vieţuitor acolo de vreo şapte ani, dacă a mai fost vreodată atâta lume. Răspunsul lui plin de sinceritate m‑a făcut să înţeleg că aşa mulţime nu s-a mai adunat niciodată la Dagâţa. Le-am cerut la sfârşit credincioşilor să aibă la suflet săraca mânăstire, să caute cât pot mai des întâlnirea cu Dumnezeu în acest spaţiu singuratic, aflat parcă la margine de lume. Mulţimea de la Dagâţa semăna izbitor cu mulţimea de la poar­ta cetăţii Nain. Şi unii şi alţii aveau lacrimi, şi cei de la Dagâţa ca şi cei de la Nain însoţeau un mort tânăr, şi unii şi alţii s-au întâlnit cu Cel Care este învierea şi viaţa. Şi pe cei din Nain şi pe cei din singuratica mănăstire Mântuitorul Hristos i-a mângâiat tainic, spunându-le: „Nu mai plângeţi!”.
Grea şi imposibil de descris în cuvinte a fost lupta acestui ieromonah în pustiul acestei lumi. Dacă nu va fi avut nici o altă virtute sau înaltă lucrare duhovnicească, simpla vieţuire în pustiul Dagâţei va fi înaintea lui Dumnezeu ca o jertfă bine primită.
Ieromonahul Lucian Gavril n-a fost un neîntrecut slujitor, probabil nici un vestit orator. A avut însă iubire pentru Dagâţa, pentru istoria şi tradiţia ei pierdută, pentru liniştea sihăstrească a pădurii, pentru rarii, singuraticii pelerini şi pentru cerul senin, care de nicăieri nu se vede parcă mai frumos decât de pe înălţimile mânăstirii.
Şi ca să-i răsplătească ostenelile şi sin­gu­rătatea, Dumnezeu a trimis la Dagâţa, ca niciodată, câteva sute de oameni, mulţi dintre ei cu viaţă aspră, ca şi a monahilor. Oa­meni ce au traiul greu, obişnuiţi cu munca şi cu singurătatea, oameni care călătoresc mai bine de două ceasuri ca să ajungă în târgul Ieşilor, să-şi facă târguielile…
La Mănăstirea Cetatea Dagâţa s-a încheiat vremelnica existenţă a unui ieromonah necunoscut. A rămas mai departe acolo, pe deal, să înfrunte singurătăţile şi viforul, ascultând din smeritul mormânt rugăciunile monahilor până la ziua cea mare a Învierii.