Revista:

Marin Preda nu are cruce la căpătâi

id234_27.jpg.jpg

( frânturi de vorbe, dintr-un tren „privatizat”, ce duce spre satul Moromeţilor)
„În loc de mere, mocanul avea de vânzare, sub coviltirul căruţei, două antene parabolice… Zece coşuri de porumb una…Cea mică lucrează la un chinez, cea mare, la un grec, tot la croitorie. Pe nimic. Fratele lor a fost mai înainte la uzină, la «Securistu’» A plecat pentru că era plătit la fel de prost … În Spania s-a certat cu cel mic. Nu ştiu care rege de-al ălora, susţinea copilul, dat la şcoală acolo, ar fi fost mai mare decât Mihai Viteazul…Cum să fii de acord cu aşa ceva? Acum zace toată ziua pe prispă şi se închină mereu: «Doamne, pupa‑Ţi-aş tălpile!»… L-am întrebat: Ce-o să fie după noi? Zicea că după ce ne ducem noi, n-or să mai fie sate. Peste tot, numai ferme. Mie parcă tot nu-mi vine să cred”…

„Profesorul”

După o vreme, discuţia între cei trei navetişti încetează. Unul dintre ei, cel cu pantalonii „bazonaţi”, vorbeşte pe „mobil”. Neobişnuit de tare. „Profesorul” – aşa cum îl strigă cunoscuţii pe insul cu pardesiu de pe bancheta din faţă –,văzându-mă străin de loc şi atent la tot ce se discută, îmi ghiceşte îndată gândurile: „Moromeţii, domnule, Moromeţii, volumul 3!”. Aproape că uit de schitul spre care pornisem. Da, cred că dacă ar mai trăi Preda, cu siguranţă, ar surprinde această lume neînţeleasă într-un al treilea volum al Moromeţilor!…
Cobor împreună cu „profesorul” la gara Balaci. Apuc grăbit spre Schitul Sf. Fanurie. După ce-şi „deschide” bicicleta, prinsă cu un lanţ, lângă un canton părăsit, omul în pardesiu mă surprinde din nou; de data aceasta cu o întrebare: „I-or fi făcut cruce scriitorului nostru?”. Desigur, era vorba de Preda. Cum nu-mi pusesem vreodată întrebarea dacă pe piatra funerară de la căpătâiul autorului Moromeţilor era sau nu era gravat semnul crucii, nu ştiu ce să-i răspund. „Eu sunt primul om din sat, care am fost la Bellu şi-am văzut că Preda nu are cruce la căpătâi, domnule!”. Tac. „Profesorul” nu se mai opreşte. Ar trebui ca eu, acum, să-i rezolv această nedumerire. Chiar îmi spune: „Am văzut că purtaţi barbă, d-asta am şi deschis discuţia. E corect aşa ceva?”. La Siliştea, nu cred să fi citit prea mulţi cărţile lui Preda; în schimb, toată lumea pare a fi văzut ecranizarea Moromeţilor de Stere Gulea. Îl aud repetând încet pe „profesor”, ca pentru sine: „Se poate, domnule!”. Durerea lui mă pune pe gânduri. Ne despărţim la poarta „Complexului”, eu apucând spre schit, în timp ce omul în pardesiu se pierde, cu „Tohanul” său ruginit pe jumătate, dincolo de orizontul „întâlnirii din pământuri”.

Neorânduiala

Gândurile nu-mi dau pace. În faţa ochilor, mereu „profesorul”: „Păi dacă toţi ortodocşii care mor au cruce, atunci Preda de ce nu ar avea?”. Chiar s-ar putea ca omul să aibă dreptate, mi-am spus, ţinând cont de faptul că piatra funerară s-a aşezat în vremea comunistă. Deci, cumva explicabil. Siliştenii acuză acum însă un lucru deosebit de grav: cineva din comunitatea lor nu a fost înmormântat după rânduiala străbună; iar lor le pasă de asta.
După câteva ceasuri, mă opresc în poarta bisericii din centrul satului Siliştea – Gumeşti. Domnul Mircea Ciobanu, dascălul, a auzit „ceva-ceva”. Pentru mai multe lămuriri ne îndrumă spre muzeul Marin Preda, deschis la şcoala veche. Aflăm că moştenitorul casei natale a scriitorului, un nepot, ar vrea să vândă moştenirea cu 500 de milioane de lei vechi. Ministerul Culturii e dispus să ofere însă, pentru a o transforma în muzeu, doar 400 de milioane. „Ce e drept, ne spune dascălul, casele la Siliştea nu valorează nici măcar pe jumătate”…

Anica Sârba

Vizavi de casa lui Marin Preda, tanti Anica, la poartă, este dispusă pentru orice fel de lămuriri. Preda a fost un bun prieten al familiei sale. Ce n-a putut să înţeleagă însă dumneaei e doar faptul că scriitorul, venit de la Bucureşti, nu dădea de fiecare dată „bună ziua”, atunci când ieşea la gard, ori la poartă. „Îl întrebam pe omul meu: «Omule, dacă tu zici că-i aşa de mare şi de deştept, atunci ce tot stă cu ochii în frunzele alea şi bună ziua nu ne dă?». «Taci tu, femeie, din gură! Cine ştie ce are el în cap atuncea» – îmi răspundea”. De când i-a murit „omul”, tanti Anica merge mai des la biserică. Dar ce-a păţit până s-a obişnuit, numai dânsa ştie! Îi venea în închipuire mereu o scenă din filmul despre vecinul lor: Ilie, stând pe stănoagă la poartă, punându-i piedică femeii lui credincioase: „Şi ne dă nouă, Doamne, cât mai multe proaste la biserică”. „Doar asta aveam în minte. A trebuit să treacă nu ştiu câte duminici la rând ca să uit”… Când aude că Marin Preda nu are cruce la căpătâi, femeia rămâne ca trăsnită. Şi-au făcut drum pe la poarta sa „tot felul de alte religii”, dar nu ar vrea să fie îngropată fără cruce nici din ruptul capului. „Păi mai bine nu mai mor, oricât aş fi de păcătoasă!”.

Nepoata Guicăi

Despre Dana Tudor, profesoară de matematică şi directoare a şcolii din Siliştea-Gumeşti, nu poţi crede, după un ceas de discuţii, decât că a învăţat Moromeţii pe de rost. Dacă s-ar reuşi deschiderea muzeului memorial Marin Preda, în casa natală a marelui scriitor, poate că nimănui altcuiva nu i s-ar potrivi mai bine slujba de muzeograf decât dumneaei. De altfel, directoarea este şi nepoata unui personaj cunoscut din Moromeţii – Guica. Mai mulţi credincioşi, aflăm, ar dori să ridice o troiţă întru pomenirea lui Marin Preda. Dana Tudor a fost de nenumărate ori cu elevii din sat la Bucureşti, la mormântul scriitorului. „Relaţia autorului Moromeţilor cu divinitatea a fost una specifică zonei. Mama lui Preda avea însă, în mod cert, foarte multă evlavie. Poate că acum, după perioada comunistă, ar fi cazul ca cineva să se ocupe şi de acest lucru. Se cuvine totuşi ca scriitorul să aibă cruce la mormânt. A fost botezat ortodox şi nu avem nici o dovadă că el s-ar fi lepădat de credinţa noastră” – ne-a mărturisit directoarea. Şi chiar dacă cineva ar contesta dreptul lui Marin Preda de a avea o cruce la căpătâi, mi-am pus în chip firesc, în drum spre Bucureşti, întrebarea: Câţi dintre noi, ortodocşii de astăzi, vom merita cu adevărat aceasta?