Revista:

MERIDIANELE CREDINŢEI

id246_39.jpg.jpg

În puterea nopţii, după un drum lung, încheiat cu 3 kilometri urcaţi cu piciorul, am ajuns la Mănăstirea Sfânta Ana din Orşova, ctitorită pe vârf de deal de gazetarul interbelic Pamfil Şeicaru şi despre care s-a scris cândva atât de frumos în Lumea credinţei. Urcuşul final mi s-a părut mai lung decât în realitate, iar pacea care ne-a învăluit nu mai era parcă una de pe lumea aceasta… Popasul meu acolo a fost, prin darul lui Dumnezeu, cu adevărat unul adânc duhovnicesc, iar rândurile care urmează nu sunt povestea locului, ci povestea răsfrângerii lui tainice în sufletul şi-n inima mea.

O linişte plină, gângănii de toate felu­rile – fluturi de noapte, albine şi viespi uriaşe, ţânţari – umpleau aerul care reacţiona la fiecare mişcare a noastră. Cazaţi în grabă şi angrenaţi în lupta cu ţânţarii – cărora le datorez primul răsărit văzut în viaţa mea –, am început să ne tragem sufletul după drum. De partea cealaltă a clădirii în care dormeam, luna plină lumina ca ziua şi şuvoaie de linişte udă se scurgeau în sufletul meu – uscat, tern, zgribulit de zgomotele acum îndepărtate ale lumii. M-am culcat după ce am luat o gură bună de sfinţenie, o halbă de răcoare sufletească; m-am culcat fără să am habar că stau chiar deasupra Dunării.
După vreo 4 ore n-am mai rezistat luptei cu ţânţarii, aşa că pe la 5 dimineaţa m-am învelit într-un cearceaf şi am ieşit să văd răsăritul. Începea încet să se lumineze, şi am văzut că stăteam deasupra apei. Prima oară – şi, cine ştie, poate ultima – la vederea apei am simţit, aproape palpabil, cum… Duhul Sfânt umbla pe ape. Cum Hristos Se scurgea milimetric în suflet – de data aceasta mi-am simţit sufletul ca un teren nisipos, demult neudat – aducând răcoare binecuvântărilor de sus. Da, Dumnezeu vine ca o adiere sub­ţi­re, delicată, tandră. Cu câteva zile în urmă, o ascultasem pe Monica Fermo, Maica Eca­terina, vorbind despre tandreţurile lui Hris­tos şi ale sfinţilor Lui, şi acum începeam să înţeleg. Simţeam scurgerea atât în mine, cât şi în afară, cum mă umpleam şi cum nu mă mai puteam sătura. Eram prinsă în braţe şi umplută, Dumnezeu îmi luase sufletul în mâinile Lui şi mă sătura de tot ce avusesem nevoie atâta timp, dar fără să-mi dau până la capăt seama.
Nu reuşesc să-mi scot din minte cum Se plimba Duhul lui Dumnezeu peste ape. Mi-L imaginam cu atâta uşurinţă pe Hristos – om şi Dumnezeu – cum mătura Dunărea înceţoşată, apoi argintată, apoi însângerată, şi în fine auriu-albastră, cu poalele mantiei Lui. Numai atât îmi răsuna în minte – aici Duhul Sfânt Se plimbă pe ape. Uitasem tot, ajunsesem la o stare de contemplaţie semi-conştientă, îndrăgostită de aerul din jurul meu, de răcoarea care se scurgea în mine fără oprire şi de care tot aveam nevoie.
Şi a venit şi răsăritul, soarele fiind invi­ta­tul special pe covorul roşu al cerului. De la un punct, s-a ridicat peste coame de dealuri şi peste ape şi ne-a hrănit – încă o zi – cu via­ţă. Cred că cerul e mereu roşu la răsărit ca să ni se amintească că datorită sângelui sfânt al lui Hristos trăim, că dreptul la ziua de azi nu ni-l câştigăm noi, ci este un dar al milei dumnezeieşti, făcut prin taina cutre­murătoare a Crucii.
La Sfânta Liturghie, în mica biserica de lemn, scăldată tainic de aurul aceluiaşi Duh care se plimba mai devreme peste ape, maicile citeau, cu priviri şi glasuri aurorale. Smerenia şi sfiala lor, trupurile aproape inexistente şi misterios învelite în negru, făcuseră posibilă dăinuirea Duhului aici, ca într-o vatră aleasă a Lui, hrănită parcă din măreţia şi puritatea începutului de lume.
Cu pacea de la Orşova am călătorit toată ziua, străluminată de o bucurie nouă, deşi m-a priponit în loc un val de rău atunci când am intrat în Bucureşti, în „Vavilonul” deşertăciunilor noastre de zi cu zi. Şi acum simt pacea aceea scurgându-se în mine şi potolindu-mi setea de adevărată viaţă, atunci când mă străduiesc să uit de toate atacurile răului şi să mă întorc în dimineaţa eternă a contemplaţiei fericite, pentru ca şi Domnul să Se întoarcă spre mine.