Revista:

Treizeci şi douã de zile în Ţara Sfântã

id247_40.jpg.jpg

După mulţi ani şi multe rugăciuni, care m-au întărit în nădejdea că ceea ce nu e cu putinţă la oameni e cu putinţă la Dumnezeu, primind tainică, smerită încredinţare că dorinţa şi cererea de a ajunge pe Pământul Sfânt se împletesc cu voia lui Dumnezeu, am mutat munţii din loc şi mi-am croit cale spre Israel vara aceasta. Dar pe cât de frumos, de înălţător, de plin de lumină şi îndulcire sufletească este pelerinajul în Ţara Sfântă, pe atât de greu este să redai în cuvinte potrivite trăirea lăuntrică, dimensiunea interioară a vizitării Locurilor Sfinte, vibrarea întregii fiinţe care respiră în ritm cu îngerii acelor locuri şi se închină pe urmele paşilor lui Hristos Domnul, ai Preasfintei Sale Maici, ai Apostolilor, ai tuturor bărbaţilor şi femeilor care L-au văzut cu ochii lor pământeşti pe Iisus, centrul fiinţei noastre.

Este greu de exprimat în cuvinte bucuria îmbinată cu uimire şi negrăita, dulcea străpungere a duhului pe care o simţi mergând prin Galileea şi amintindu-ţi, cu înfiorare şi dragoste sfielnică, cum „a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor” (Matei 4, 23). Păşeşti pe malul Kinneret-ului, denumirea evreiască a Lacului Tiberiadei sau a Mării Galileii (cum este ea cunoscută de europeni), prin locurile pe unde a mers Hristos Domnul, străbaţi aşezările galileene pe care le-a străbătut El, împlinind profeţiile proorocilor (Isaia 9, 1; Matei 4, 16), şi simţi cum fiecare pas te cheamă la rugăciune. Mintea şi inima se aprind de dragoste şi dor de lumina cea neînserată: întreaga fiinţă liturghiseşte Domnului. Antenele sufletului se arcuiesc şi se mlădie într-un imn înălţat frumuseţii darurilor Lui şi prezenţei Lui atotiubitoare, cucerindu-se Lui, care „S-a coborât din cerul slavei Sale, S-a întrupat îmbrăcându-Se cu trupul nostru de ţărână, ne-a învăţat ce trebuie să facem în viaţa noastră pământeană ca să ajungem la El, S-a jert­fit pentru noi şi S-a întors iarăşi la Tatăl” – cum spunea Ava Sofian (Părintele Sofian, ed. îngrijită de Ioana Iancovescu şi Constanţa Costea, Bucureşti, Ed. Bizantină, 2007, p. 201).
Am avut bucuria de a vizita aproape toate aşezările galileene alese de Domnul pentru începutul propovăduirii Sale: Tiberiada, Magdala sau Migdal (satul Mariei Magdalena), Tabgha (unde se află Biserica Înmulţirii Pâinilor şi Peştilor, ridicată pe locul minunii săturării celor cinci mii de oameni), Capernaum, centrul activităţii Sale mesianice, cu ruinele vechii sinagogi din secolul 4, ridicată pe locul celei în care a răsunat glasul lui Iisus, şi cu ruinele casei Sfântului Petru, deasupra căreia a fost construită o frumoasă biserică octogonală, ca o pasăre în zbor (nişte turişti englezi o asemănau unei farfurii zburătoare!), Muntele Fericirilor (al corolarului învăţăturilor hristice, al comorilor de învăţătură care stau dinaintea ochilor minţii şi ai inimii celor care caută mântuirea în fiecare clipă a acestei existenţe vremelnice), Cana Galileii (locul unde Iisus a săvârşit prima Sa minune), şi, desigur, Nazaretul, locul de naştere al Preasfintei Fecioare, în care Şi-a petrecut Domnul Iisus anii copilăriei şi ai adolescenţei.
Toate aceste sfinte lo­curi, cărora li se alătură Betleemul, Casa Pâinii noastre celei de toate zilele, a celei spre fiinţă, deschid sufletului cale spre „iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă” (Efeseni 3, 19), îmbiindu-i prezenţa Lui care covârşeşte orice pricepere, dar care este mai reală decât realitatea însăşi (sau ceea ce noi, oamenii, numim „realitate”), umplându-l de evlavie şi veneraţie. Mai presus de orice însă, într-un fel, repet, greu de prins în cuvinte, Locurile Sfinte îţi umplu sufletul de bucurie şi recunoştinţă. Eşti bucuros şi recunoscător că vezi, că auzi, că poţi atinge un fir de iarbă, fiinţa apei, a pietrelor, că simţi mirosul de alge şi de flori de migdal, că poţi gusta mireasma veşniciei rugându-te acolo unde rugăciunea este la ea acasă. Cu adevărat, vizitarea Locurilor Sfinte este o fericită pregustare a bunătăţilor veacului ce va să fie.
Am lăsat la urmă Ierusalimul, ale cărui coline străjuiesc binecuvântările care dăinuie de 2000 ani între zidurile lui – Ierusalimul cu Muntele Măslinilor, Grădina Ghetsimani, Drumul Crucii, Golgota, Mormântul Sfânt al Domnului, Biserica Mormântului Maicii Domnului. Ierusalimul geografic şi cel spiritual, Ierusalimul minţii şi al inimii, Ierusalimul pe care Iisus mult l-a iubit şi mult l-a plâns (Luca 13, 34).
Mă apropiam de Muntele Măslinilor, unde profetul Iezechiel, răpit cu duhul din Caldeea în Ierusalim, a avut una dintre vedeniile sale (Iezechiel 11), iar profetul Zaharia a văzut slava lui Dumnezeu (Zaharia 14, 4), unde mulţimile au ieşit cu ramuri de finic să-L întâmpine pe Iisus, zicând: „Binecuvântat este Împăratul care vine întru numele Domnului” (Luca 19, 37), mă închinam în bisericile şi mănăstirile care au pentru creştini o însemnătate atât de mare – Biserica Tuturor Neamurilor din Grădina Ghetsimani, Biserica Pater Noster (Tatăl nostru), Biserica Dominus Flevit (Domnul a plâns), Biserica Rusă a Înălţării Domnului, Mănăstirea Rusă Sfânta Maria Magdalena – şi mă gândeam cât sunt de nevrednică de vederea cea duhovnicească, pe care o simţeam cum bate la uşa inimii, aşteptând să audă glasul rugăciunii de toată vremea. Mă gândeam la cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care ne îndeamnă „să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte, cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei” (Evrei 12, 2) – apropiindu-ne astfel „de Ierusalimul cel ceresc şi de zeci de mii de îngeri” (Evrei 12, 22).
Iar atunci când am mers pe Drumul Crucii, pe Via Dolorosa, cu staţiile sau opririle ei, care nemuresc ultimele sfâşietoare evenimente din viaţa pământească a Mântuitorului, fiecare pas a fost şi osândă, şi binecuvântare, şi furtună de vânt. şi linişte mare, şi răstignire, şi înviere. Unduitor văzduh de taină, pecete a veşniciei, Tabor lăuntric sunt intrarea în Biserica Sfântului Mormânt şi închinarea la Capela şi Altarul Golgotei, la Piatra Ungerii (locul unde Iosif din Arimateea a pregătit trupul lui Iisus pentru punerea în mormânt), la Mormântul Domnului, iar apoi la mormântul săpat în stâncă al lui Iosif din Arimateea, la Capela Sfintei Elena şi Peştera Aflării Sfintei Cruci (spre care duc 42 de trepte dăltuite, unde Sfânta Elena a descoperit Sfânta Cruce, cuiele şi crucile celor doi tâlhari).
Vizitarea Ţării Sfinte este sărbătoare a sufletului, primenire a fiinţei, întărire a credinţei, sporire a iubirii de Dumnezeu şi de semenii noştri fără seamăn, împărtăşire cu veşnicia. Bineînţeles, aşa cum ne amintea Părintele Sofian, există mai multe feluri de a recepta lucrurile şi locurile de pe Pământul Sfânt: „Depinde foarte mult de starea sufletească şi de dorul fiecăruia. Dacă priveşti acele locuri cu ochii cronicarilor Bibliei, poţi simţi paşii profeţilor, ai apostolilor, paşii şi prezenţa Maicii Domnului şi ai Mântuitorului Hristos. Altfel vezi numai pietre, ruine, istorie uscată şi viaţă omenească obişnuită” (op .cit.., p. 200).
Desigur, vom putea intra în Ierusalimul inimii, în Grădina Ghetsimani, în Biserica Sfântului Mormânt, în bisericile şi mănăstirile ridicate pe Muntele Măslinilor pe calea rugăciunii, în potir de gând – ori de câte ori va arde inima în noi, chemându-ne la închinare, ori de câte ori vom dori să transcendem timpul şi spaţiul acestei lumi şi să intrăm pe tărâmul cunoaşterii neîngrădite a luminii din adânc, umblând întru rânduieli primite de la îngeri, cu puterea măsurii a opta a împărăţiei din noi, după voia lui Dumnezeu.