Revista:

Vizita de rămas bun

id202_1.jpg.jpg

În 24 iunie 1990, Părintele Patriarh Teoctist punea la Ploieşti prima piatră de temelie a unei biserici într-o Românie eliberată de dictatura ateistă. Era prima ieşire în public după reîntoarcerea în scaunul patriarhal.
În 2007, după 17 ani, insista ca în 24 iunie să fie iarăşi acolo. Nimeni nu a înţeles atunci de unde această hotărâre de ne­stră­mu­tat. Bi­serica nu era gata, iar 17 ani nu reprezintă un ceas aniversar.
Când, după 40 de zile, am primit vestea trecerii Prea Fericirii Sale am înţeles.
Fusese vi­zi­ta de rămas bun…

 

L-am rugat pe părintele paroh Ioan Chilan de la Biserica „Naşterea Domnului şi Sfântul Apostol Andrei” din Ploieşti să ne împărtăşească câteva gânduri şi amintiri.

Momentul 24 iunie 1990

După ce am împlinit toate formalităţile privind amplasamentul şi autorizaţia de construire pentru noua biserică, am mers personal la Părintele Patriarh Teoctist. M-a întâmpinat cu bucurie şi dragoste şi, după ce m-a ascultat, mi-a zis: „Părinte, am să vin la Ploieşti!”. Am simţit o mare nerăbdare în glasul părintelui patriarh…
Şi într-adevăr, în 24 iunie 1990, la praz­nicul Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, duminică dis-de-dimineaţă, cu o vioiciune reînnoită şi dată de sus, de la Dumnezeu, Prea Fericitul a venit la noi, la Ploieşti. Era prima ieşire în public după reîntoarcerea în scaunul patriarhal.
Când a sosit, slujeam utrenia sub cerul liber, sub nişte salcâmi. Era o zi luminoasă, însorită. Un sobor mare de preoţi din oraş şi o mulţime de oameni, râuri de credincioşi, cu toţii l-am întâmpinat. Din cuvintele Prea Fericirii Sale de mai târziu, am înţeles că nu a uitat niciodată cât de călduros l-au primit atunci preoţii şi poporul la Ploieşti. În toţi aceşti ani, ori de câte ori trecea prin oraş, poposea să vadă cum creşte bisericuţa noastră. De multe ori ne-a făcut vizite surpriză. În multe rânduri a trimis la noi delegaţii din străinătate, dintre mi-aş aminti de vizita PF Anastasios al Albaniei, a IPS Pantelimon de Veria, a PS Kallistos Ware şi a Arhiepiscopului anglican de York, David Hope. A iubit mult acest loc…
A slujit, deci, Sfânta Liturghie şi a sfinţit apoi locul noii biserici. Era nevoie de această biserică aici. Cartierul poa­te nu întâmplător se numeşte „Cina”, iar comuniştii îl lipsiseră atâţia ani de Cina cea de Taină… Era nevoie de o biserică închinată Sfântului Andrei în Ploieşti. Îmi amintesc cât s-a bucurat Prea Fericitul când a auzit că ne dorim acest hram…

Vizita din 24 iunie 2007

În decursul anilor, în afară de vizitele surpriză, în mai multe rânduri îl invitasem pe părintele patriarh la Ploieşti. Nu demult îmi spunea: „Măi, eu am aripi de plumb, nu pot veni”. Cu toate astea am primit veste de la Bucureşti că, în câteva zile, în data de 24 iunie, Prea Fericitul îşi propusese să vină la noi. Spre surprinderea noastră, fără să îl fi chemat noi, părintele patriarh refuzase delicat toate celelalte invitaţii şi hotărâse că praznicul Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul îl va petrece la Biserica Sfântul Andrei din Ploieşti.
Ca un arc peste timp, Prea Fericitul a pus cu prilejul acestei vizite piatra de temelie a paraclisului pe care doream să-l înălţăm în curtea bisericii. Un paraclis în cinstea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul şi a Sfinţilor Ioan Evanghelistul şi Policarp al Smirnei. Nu este un hram întâmplător. Se întâlnesc astfel Sfântul Ioan Botezătorul cu ucenicii săi Sfinţii Apostoli Andrei şi Ioan Evanghelistul la care se adaugă ucenicul Sfântului Ioan Evanghelistul, Sfinţitul Mucenic Policarp al Smirnei. O mare familie duhovnicească.

Câteva gânduri despre Părintele Patriarh Teoctist

Eu am o inimă care plânge. Părintele Patriarh Teoctist a fost un om providenţial şi un părinte neînţeles şi nepreţuit pe măsu­ra harului de care l-a învrednicit Dumnezeu. A fost rânduit de Dumnezeu să fie un patriarh al Cerului Său pe pământul unui neam martir şi evlavios. Nu toţi am fost vrednici să fim fii ai acestui părinte hărăzit ca să inspire şi să încurajeze orice suflet pentru slujirea adevărată a lui Dumnezeu şi a oamenilor. N-am să-i uit niciodată închinarea. Avea un mod aparte de a se închina. Cu adevărat o închinare cu care chema harul lui ­Dumnezeu.
Tot ce a săvârşit omul acesta a săvârşit în teama de răutatea necredincioşilor, în tea­ma de vrăjmaşii Bisericii. A strâns în suflet multe dureri pentru fiii năpăstuiţi, despărţiţi de Biserică şi de ţară sau pricinuite de „fiii” răzvrătiţi, de cei ce nu trăiau în duhul Bisericii. Să ne cutremurăm şi să ne întrebăm dacă i-am fost alături, dacă l-am ascultat şi l-am preţuit şi dacă i-am cinstit binecuvântările, care erau ale Cerului.
Unii dintre “cei mari”, oameni politici vicleni, „de liberă cugetare”, care doreau numai înnoirea puterii lor lumeşti, l-au amăgit ani de-a rândul cu promisiunea Catedralei Mântuirii Neamului. Aşa au crezut: că îl amăgesc. În nebunia lor, ei au uitat că cerul şi pământul sunt ale lui Dumnezeu. Odată, în particular, Prea Fericitul îmi spunea: „Ăştia n-au milă de popor”. Unii ca aceştia nu vor avea lăcaş în împărăţia lui Dumnezeu.
Când am primit vestea trecerii la Domnul a Părintelui Patriarh Teoctist, m-am simţit ca o oaie înspăimântată că nu-şi vede păstorul, ca un pom ocolit de un mare şi binefăcător izvor. N-am să uit niciodată un copilaş care a venit la biserică şi mi-a spus că vrea să se roage pentru patriarhul cel bun al ţării noastre.