Revista:

Ce a fost, de fapt, la Ravenna?

id210_8.jpg.jpg

Întrucât lucrările şi documentul comun ale celei de‑a X‑a Sesiuni a Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialog Teologic între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano‑Catolică, desfăşurate la Ravenna, au fost neprofesional şi chiar tendenţios mediatizate în presa noastră centrală, creând tensiuni şi speculaţii neavenite (mai ales cu privire la statutul episcopului Romei), oferim spre corectă informare câteva extrase ample din materialul alcătuit (şi pus cu generozitate la dispoziţia Redacţiei noastre) de Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică jr, teolog de înaltă autoritate şi reprezentant al B.O.R. în respectiva comisie de dialog.

Ravenna, 8‑15 octombrie 2007 – Cronică

Cea de‑a X‑a Sesiune a Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialog Teologic între Biserica Ortodoxă şi Biserica Ro­mano‑Catolică şi‑a desfăşurat lucrările între 8–15 octombrie 2007 la Centrul Arhiepiscopiei romano‑catolice din Ravenna de lângă bazilica Sant’ Apollinare Nuovo […]. Sesiunea a fost coprezidată de mitropolitul Ioannis Zizioulas al Pergamului (Patriarhia Ecumenică) şi de cardinalul Walter Kasper, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştine, şi de cei doi secretari ai Comisiei: mitropolitul Ghennadios al Sasimei (Patriar­hia Ecumenică) şi monseniorul Eleuterio Fortino, subsecretar al Consiliului Pontifical pentru Unitate.
Lucrările celei de‑a X‑a Sesiuni plenare a Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialog Teologic între Biserica Romano‑Catolică şi Biserica Ortodoxă s‑au deschis în seara de luni, 8 octombrie […]. După deschiderea solemnă, lucrările propriu‑zise ale Sesiunii au demarat în ziua următoare […]. Dimineaţa a fost consacrată unei şedinţe separate a celor două grupuri. Şedinţa grupului ortodox a fost dominată de două teme: pe de o parte, de ecourile „răspunsurilor” Vaticanului din iulie, iar, pe de altă parte, de protestul episcopului rus Ilarion împotriva prezenţei delegaţiei Bisericii Ortodoxe a Estoniei. Recunoscută în 1923 de Patriarhia Ecumenică ca Biserică autonomă în cadrul statului estonian independent, aceasta a fost trecută sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei după reintegrarea de către Stalin a Estoniei în 1945 în Uniunea Sovietică. În 1996, Patriarhia Ecumenică a reconfirmat printr‑un nou tomos autonomia Bisericii Ortodoxe a Estoniei din noul stat independent postsovietic Estonia. Acest gest a fost şi este interpretat de Patriarhia Moscovei ca o imixtiune abuzivă a Constantinopolului pe „teritoriul” ei „canonic”. […]
După-amiază a început sesiunea comună în plen. Prima chestiune ridicată a fost cea a sensului „răspunsurilor” Vaticanului din iulie, mitropolitul Ioannis cerând lămuriri părţii romano‑catolice cu referire la rezervele exprimate de ortodocşi la adresa lor. În răspunsul său, cardinalul Kasper a insistat pe natura de document intern a acestora şi lipsa unei noutăţi de fond. El a subliniat că declaraţiile nu trebuie citite doar negativ şi a accentuat faptul că ele nu anulează poziţia oficială a Conciliului Vatican II, potrivit căreia între Biserica Romano‑Catolică şi cea Ortodoxă există o „comuniune aproape deplină”, din care lipseşte pentru a fi „deplină” doar comuniunea cu Biserica Romei. Din punct de vedere romano-catolic, „deficitul” de care vorbesc „răspunsurile” nu stă în Taine, ci în ecleziologie. Or, clarificarea acestei diferenţe e tocmai scopul dialogului teologic dintre cele două Biserici. În acest punct, episcopul Ilarion a cerut cuvântul şi a rostit următoarea scurtă declaraţie : Biserica Rusă vrea dialogul teologic cu Biserica Romano‑Catolică, dar, întrucât nu poate recunoaşte Biserica Estoniei creată de Patriarhia Ecumenică pe teritoriul ei canonic, delegaţii ei vor pleca dacă cei ai Estoniei vor rămâne. După care delegaţii ruşi au urat succes Comisiei şi au plecat […], iar la câteva minute doar au plecat şi delegaţii Bisericii Georgiei […].
După depăşirea acestui moment psihologic dificil pentru delegaţii ortodocşi, Comisia şi‑a început lucrările în plen, care de marţi după‑masă şi până vineri la amiază au fost dedicate dezbaterii şi amendării finalului documentului de la Moscova (§ 46–52), rămas nediscutat la Belgrad, şi revizuirii părţii documentului discutate şi amendate la Belgrad. La Belgrad a fost ales un comitet mixt de redactare alcătuit din trei delegaţi catolici: arhiep. Forte, pr. Bowen şi pr. McPartland, şi trei ortodocşi: ep. Kallistos, ep. Ilarion şi arhid. Ioan I. Ică jr, care s‑a reunit la Roma între 1–3 martie 2007, cu mandatul de a da forma finală documentului.
Dezbaterile asupra § 46–52 din documentul iniţial de la Moscova s‑au purtat pe partea consacrată primatului în Biserică la nivel universal în mileniul I, cu echilibrul extrem de delicat între primat şi sinodalitate, între primat şi patriarhi, cu prerogativele lor distincte, dar şi cu relaţiile lor reciproce şi toate formele de exercitare a comuniunii în Biserică la nivel universal. Discuţiile au fost complexe şi dificile uneori, întrucât scopul era redactarea unui document comun în care să se regăsească fidel ambele tradiţii canonice şi ecleziologice, atât cea ortodoxă, cât şi cea latină. Au trebuit evitate deci ambiguităţile, dar şi identificate elementele de acord şi convergenţă reală. Textul reformulat al § 46–52 din documentul de la Moscova, devenit § 40–46 din documentul de la Ravenna, reflectă fidel, prin transformări şi amendări, acest efort remarcabil. Fiindcă, aşa cum au subliniat monseniorul Pierro Coda şi mitropoliţii Ioannis şi Kallistos, textul final nu e o simplă armonizare exterioară sau o simplă juxtapunere a două tradiţii divergente, ci este un progres real în aprofundarea misterului Bisericii prin conectarea, îmbogăţirea şi luminarea reciprocă a temelor sinodalităţii şi primatului, constitutive pentru Biserică […]. La lectura finală a noului document s‑au eliminat alte două paragrafe dificile prin formularea lor incompletă (§ 37 al documentului de la Moscova, cu analogia dintre patriarhii şi conferinţele episcopale, şi referinţa incompletă la condiţiile unui sinod ecumenic formulate în actele din 787 rezumate inadecvat în § 43 al documentului de la Moscova), dar s‑a menţinut formularea § 45 al documentului de la Moscova privitoare la sinoadele generale de după schismă ţinute de Bisericile locale în comuniune fie cu Roma, fie cu Constantinopolul, şi care provocase la Belgrad contestarea episcopului Ilarion şi scrutinul aprobator al celorlalţi delegaţi ortodocşi privind rolul de protos al Constantinopolului. […]
În final s‑a adoptat planul de viitor al dialogului. Tema generală care va fi discutată de următoarele trei sesiuni va fi cea a Primatului episcopului Romei în comuniunea Bisericilor şi ea va fi dezbătută în trei etape succesive şi tot atâtea documente comune: primatul în mileniul I (2009); primatul în mileniul II (2011); şi primatul din perspectivă teologică (2013). S‑au stabilit apoi cele două subcomisii care urmează să redacteze până în iunie 2008 două variante de text comun pe tema primatului episcopului Romei în mileniul I, texte ce urmează să fie topite într‑un singur text de comitetul de coordonare a dialogului în octombrie 2008, urmând să fie supus discuţiei celei de‑a XI‑a Sesiuni plenare, în 2009. […]

Documentul comun de la Ravenna

Succesul reuniunii este reprezentat în primul rând de documentul teologic comun adoptat la Ravenna. Este vorba de primul text comun pozitiv al Comisiei după 14 ani, dacă luăm în calcul şi controversatul document despre uniatism de la Balamand, din 1993 (document improvizat într‑un moment de gravă criză, ca soluţie provizorie pentru depăşirea ei, precar în argumentare), sau, mai bine zis, după 19 ani de la ultimul document pozitiv al Comisiei, cel de la Valamo, din 1988. Documentul de la Ravenna este astfel cel de‑al patrulea text comun aprobat de Comisia mixtă în linia planului adoptat în unanimitate la prima ei Sesiune plenară de la Patmos‑Rodos (1 iunie 1980) ca ordine de zi pentru prima fază a dialogului.
Intitulat Consecinţe ecleziologice şi canonice decurgând din natura sacramentală a Bisericii: comuniune eclezială, sinodalitate/conciliaritate şi autoritate şi compus din 46 de paragrafe faţă de 52 ale documentului de la Moscova, textul de la Ravenna păstrează acelaşi plan cu acela: Introducere (1–4) şi două părţi: I. Fundamentele sinodalităţii (5–11) şi autorităţii (12–16) şi II. Tripla actualizare a sinodalităţii şi autorităţii, la nivel local (18–21), regional (22–31) şi universal (32–45), urmate de o concluzie (46). Întreg documentul reprezintă o continuare şi dez­vol­tare a consideraţiilor pe tema comuniunii ecle­ziale prin intermediul comuniunii euharistice a episcopilor deja schiţate în Docu­mentul de la München II, 3–4 şi III, 1–4 şi în Documentul de la Valamo 45–55, mai ales 52–55.
Ca observaţie generală se poate spune că textul e o remarcabilă încercare de a formula în termeni sintetici echilibrul extrem de fin dintre cele două dimensiuni constitutive ale naturii divine, sacramentale, a Bisericii – dimensiunea ascendentă şi orizontală a sinodalităţii, şi cea descendentă şi ierarhică a autorităţii – prin a căror armonizare Biserica e chemată să reflecte la toate nivelurile vieţii ei viaţa de comuniune a lui Dumnezeu Unul în Treime. Mesajul principal, perfect ortodox, al textului e că în Biserică autoritatea există şi trebuie exercitată numai în sinodalitate, sau în aşa fel încât să nu contrazică natura sinodală a Bisericii. Acest mesaj e sugerat de faptul că sinodalitatea e tratată atât înaintea autorităţii ca o dimensiune înglobantă a acesteia, precum şi într‑o perspectivă net ascendentă (de „jos” în „sus”) şi în sensul ei larg de comuniune paneclezială (echivalent „sobornicităţii”), nu numai în cel strict de comuniune sinodală a episcopilor. […]
În practica obişnuită, comuniunea Bisericii la nivel universal era menţinută în cursul mileniului I prin relaţii frăţeşti între episcopi, între episcopi şi protoi‑i lor, precum şi între protoi‑i înşişi potrivit ordinii canonice (taxis) a Bisericii vechi; relaţii de comuniune manifestate prin consultări, scrisori, apeluri la Scaunele mari (mai ales la cel al Romei), dar şi prin proceduri canonice cum sunt includerea în diptice a episcopilor Saunelor principale, comunicarea de mărturisiri de credinţă cu ocazia alegerilor etc. (40). Există un acord unanim cu privire la ordinea canonică (taxis) a Scaunelor Bisericii vechi, în care primul loc era ocupat de Biserica Romei, al cărei episcop era protos‑ul între patriarhi. Nu există însă un acord în ce priveşte interpretarea prerogativelor de protos al episcopului Romei, în mod diferit încă din primul mileniu (41). Deşi n‑a convocat, nici n‑a prezidat personal nici un Sinod Ecumenic, episcopul Romei a fost totuşi implicat în procesul de luare a deciziilor doctrinare ale acestora (42). Faptul decisiv însă este afirmarea în comun a principiului interdependenţei reciproce la toate nivelurile (local, regional, universal) între primat şi sinodalitate: primatul trebuie privit în interiorul sinodalităţii şi sinodalitatea în interiorul primatului. Dacă primatul la toate nivelurile e o practică ferm întemeiată în tradiţia canonică a Bisericii, inclusiv la nivel universal ca realitate de fapt, există însă diferenţe de înţelegere privitoare atât la modul de exercitare, cât şi la fundamentarea lui scripturistică şi teologică (43). Prerogativele recunoscute protos‑ului, întotdeauna în contextul sinodalităţii şi al condiţiilor epocilor istorice, la toate nivelurile – episcopului, mitropolitului şi patriarhului, episcopului Romei ca protos între patriarhi – nu diminuează însă nici egalitatea sacramentală a fiecărui episcop, nici catolicitatea fiecărei Biserici locale.
Aceasta este baza plecând de la care în finalul Documentului de la Ravenna Comisia mixtă pune întrebările la care va trebui să dea un răspuns în etapa următoare a dialogului consacrată studierii mai în profunzime a „rolului episcopului Romei în comuniunea tuturor Bisericilor”: care e funcţia specifică a episcopului primului Scaun într‑o ecleziologie de comuniune ca aceea care stă la baza dialogului şi, respectiv, cum anume trebuie înţeleasă şi aplicată învăţătura Conciliilor Vatican I şi II despre primatul universal al papei în lumina practicii ecleziale a mileniului I (45)?
În paragraful final Comisia îşi exprimă convingerea că Documentul de la Ravenna despre sinodalitate şi autoritate reprezintă „un progres pozitiv şi semnificativ” în dialogul teologic între cele două Biserici şi oferă „o bază fermă” pentru discuţia viitoare a chestiunii primatului, precum şi motive de speranţă că în ascultare de Duhul Sfânt „multele chestiuni dificile care stau înainte” vor putea fi soluţionate într‑un sens pozitiv, edificând acest răspuns „pe baza acordului deja atins” (46).
Judecat din punct de vedere ortodox, Documentul de la Ravenna reprezintă într‑ade­văr un important progres teologic pe calea dialogului între romano‑catolicism şi ortodoxie. Trei puncte ecleziologice extrem de importante sunt avansate aici cu o claritate neîntâlnită până acum şi ele pot fi considerate paşi înainte semnificativi în precizarea unei ecleziologii de comuniune care să integreze şi armonizeze cele două tradiţii ecleziologice, răsăriteană şi latină, cu accentele lor istorice diferite: prima pe sinodalitate şi local, iar cea de‑a doua pe primat şi universal […].
În concluzie, se poate spune că, deşi părea la început să denunţe un eşec, reuniunea celei de‑a X‑a Sesiuni plenare a Comisiei mixte de la Ravenna a sfârşit prin a fi un important succes, în primul rând datorită documentului comun despre sinodalitate şi autoritate în Biserică, abordate curajos în lumina unei autentice ecleziologii comune.

* Comisia anglofonă e compusă din ep. Irinei, ep. Kallistos, ep. Athansios şi arhid. Ioan I. Ică jr, ca membri ortodocşi, şi din pr. McPartland, mons. Dacko, arhiep. Sayah şi prof. Heinthaler, din partea romano-catolică. Comisia francofonă e compusă din ep. Makarios, ep. Vasilios, arhim. Papathomas şi prof. Kuzma, ca membrii ortodocşi, şi din arhiep. Minerath, mons.Coda, pr. Pott şi pr. Bowen, din partea romano-catolică.