Revista:

Cerven-Cetatea Împãratului Roşu

id218_16.jpg.jpg

La Beuca, un sat fabulos, pierdut în nesfârşitele zări ale Câmpiei Române, se mai deapănă şi astăzi basme, nemaiauzite în alte părţi, cu împăraţi şi sihaştri de demult. Prin aceste nepreţuite comori, scăpate ca prin minune de prelucrările folcloriştilor veacului al 19‑lea, poţi reconstitui incredibile lumi, de dinaintea istoriei noastre scrise…

Beuceanca
Maica Elisabeta Beuceanca „n‑a râs“ niciodată de Dumnezeu. Adică n‑a „citit“ în planete, n‑a dat cu bobii, şi nu s‑a înălţat în gândul dumneaei cu ceva. Poate că pentru unele ca acestea şi Dumnezeu a miluit‑o ca să trăiască mai bine de 100 de ani. Ce a fost la centenar! Până şi cei de la primărie au felicitat‑o: „Să trăiţi! La mulţi ani!“ „Uite, tanti Saveta, că băturăţi suta!“ „Suta, maică, suta! Da’ ce mai e astăzi suta!“ – le‑a mulţumit atunci bătrâna credincioasă, ce petrecuse atâtea…
S‑a stins nu demult. Cine să‑ţi mai arate acum fântâna din sat, în care fecioarele creştine se aruncau la năvălirea turcilor? Mulţi ştiu doar atât: că nu se bea apă din acea fântână; nu şi de ce. Bătrâna ei prinsese însă acele vremuri de jale, iar Elisabeta cunoştea de la aceasta chiar şi neamurile fecioarelor martire. Basmele Savetei erau fără nici o adăugire – „Că eu, maică, nu te mint!“: Împăratul Negru era de la miazănoapte, nu din altă parte, iar Împăratul Roşu „de peste o apă mare“, de la miazăzi. Acesta de pe urmă era tare credincios. Îşi avea palatul său de cleştar sus, pe o stâncă înaltă, şi ţinea la curtea sa, ca sfetnici, mulţi „preoţi mari“, ce cădelniţau în biserică şi la răscruci de drumuri. Spunea bătrâna că pe fata Împăratului Roşu o chema Măria şi că era frumoasă „ce nu se ezista“.Da’ să am grijă să‑i zic şi eu Măria şi nu Maria, ca să nu se supere. Măria, spunea urzeala basmului, s‑a măritat cu Împăratul Ion din trei fraţi crai…
Împăraţii şi palatele acestora erau pentru Elisabeta nu prea departe, pentru ca întreaga istorie să nu te pună pe gânduri: „Poate omul să ajungă p‑acolo“. La aceste vorbe am zâmbit atunci, considerându‑le ca o notă de un farmec aparte a povestitorului…
Nedumeriri
Stau acum în cetatea de pe stâncă a Împăratului Roşu, într‑o năuceală fără margini, sub bătaia ploii şi a vântului tăios, şi mă întreb: De unde a ştiut bătrâna toate acestea? Cum de s‑au păstrat atâtea sute de ani realităţi ce astăzi ne par doar basme? Cum de am ajuns noi la Cerven – cetatea Împăratului Roşu? Nici ceilalţi doi însoţitori ai mei, cu care intenţionam să facem doar un drum până la Mănăstirea Sf. Dimitrie din Basarabi, nu pot realiza urcuşul nostru pe această stâncă uriaşă, de pe Lomul Negru. Hărţile grăiesc despre loc doar atât: cetatea medievală Cerven. Să descoperi însă ruinele a două mitropolii, a 15 biserici, a zeci de palate, străzi şi fortificaţii nesfârşite, la nici 30 de km. sud de Giurgiu, e parcă altceva decât o simplă însemnare. Din 1965, de când se sapă organizat la cetatea Împăratului Roşu (Cerven – în slavă), a început să prindă contur o adevărată „împărăţie“ uitată.
Citim, la fiecare pas, inscripţii care mai de care mai stranii. Oraşul de pe stâncă avea, pe la 1200, peste zece mii de locuitori, fiind cea mai mare aşezare dintre Dunăre şi Balcani. Într‑o scriere apocrifă slavă, din secolul al 11‑lea, „Povestire despre proorocul Isaia“, se spune că această cetate a tracilor ar fi fost rezidită de către împăratul Ghega, poreclit Otdelean (cel cu ţară aparte, în traducere), iar Sinodiconul lui Borilă pomeneşte trei mitropoliţi ai Cervenului.
Împăratul Roşu
Înainte de întemeierea celui de‑al doilea ţarat vlaho‑bulgar, Cerven a fost centrul uneia dintre „împărăţiile“ valahe, aflate în vâltoarea multor prefaceri statale şi a migraţiilor, într‑o permanentă dispută, inegală însă, cu imperialii bizantini. Numele cetăţii provine de la „împăratul“ acesteia, care, pentru a sfida Ţarigradul, se purta în mantie roşie (roşul – purpura – fiind însemnul puterii împăratului bizantin). După răscoala Asăneştilor împotriva imperialilor (1186), Ioan Asan I (unul dintre cei trei fraţi vlahi conducători ai răscoalei) se va căsători cu Măria, fiica ultimului împărat de la Cerven. Numele acesteia mai este redat în unele scrieri slavone prin Moria. Ioan Asan şi toţi cei care îi vor urma la domnie, în Tîrnovo, până la sfârşitul împărăţiei vlaho‑bulgare, vor purta nu doar cizme şi tunică de culoare roşie, asemenea împăraţilor romei, ci mantia roşie a tatălui Măriei, împăratul de la Cerven, după cum se poate vedea şi în Evangheliarul ţarului Ioan Alexandru, ginerele lui Basarab I, urmaşul lui Negru Împărat, de la „miazănoapte“.
Ivailă porcarul
Cetatea va trece prin destule încercări după intrarea sa în componenţa ţaratului de Tîrnovo. În 1242, o mare invazie mongolă o va face una cu pământul. Renăscută, Bizanţul va căuta să o nimicească din nou, prin 1279, sub pretextul neagreării noului ţar de Tîrnovo – un anume Ivailă porcarul, care se ridicase împotriva ţarului Constantin Tih, în fruntea unei răscoale ţărăneşti. O dată ieşit învingător Ivailă, Mihail al 8‑lea Paleologul îi va propune porcarului mâna fiicei lui, dorind ca în acest mod noul ţar să devină o marionetă a sa. Ivailă va refuza însă categoric. Nu va putea totuşi să facă faţă alianţei dintre hanul Nogai şi Ţarigrad. Fiind cea mai bogată cetate a imperiului vlaho‑bulgar, Cervenul va fi incendiat de către romei, iar Ivailă porcarul va fi ucis de tătari, prin uneltirile Bizanţului. Lipsită de apă, cetatea de pe stâncă va arde asemenea unei uriaşe torţe, zile şi nopţi la rând, sub privirile pline de resemnare ale sutelor de călugări din sihăstria ctitorită odinioară de Roşu Împărat în „craterul“ de la Ivanovo, din apropiere…
Că de n‑ar fi…
În 1388, Cervenul este cucerit de către turci, tot prin incendiere, după cum grăieşte cronica lui Mehmed Neşri. Mulţi dintre locuitorii săi însă, de mai mulţi ani, porniseră în bejanie, temându‑se de continua ameninţare otomană. În special negustorii şi meşteşugarii vor căuta locuri mai sigure. După unele izvoare, o parte din aceştia se vor aşeza lângă vechea cetate Sxaginta Prista, denumind noua aşezare Ruşi (sosiţi din cetatea lui Roşu), astăzi Ruse; alţii vor merge mai departe, la nord de Dunăre, stabilindu‑se într‑un târg de pe râul Vedea, care în curând le va purta numele ‑ Ruşii de Vede. Poate că din acest ultim loc a dăinuit la Beuca „basmul“ despre cetatea Împăratului Roşu.
O dată întors din cetatea credinciosului împărat, atât de iubită de Sf. Teodosie de Tîrnovo (ce a locuit multă vreme acolo, pentru a spori duhovniceşte, după cum citim în viaţa sa), am căutat‑o pe bătrâna Elisabeta. Nu pentru a‑i confirma o realitate, de care, sunt sigur, nu se îndoia nici înainte, ci pentru a‑i „fura“ alte şi alte poveşti. Nu am mai aflat‑o însă în viaţă.