Revista:

Humor-leagănul artei moldave

id214_12.jpg.jpg

Prima biserică a Humorului a fost construită prin anul 1415, în timpul lui Alexandru cel Bun, avându‑l drept ctitor pe Oană vornicul, dar a fost distrusă şi reconstruită după mai bine de un secol, cu vreo 300 metri mai departe, prin vrerea domnitorului Petru Rareş şi osteneala ctitorului Toader Bubuiog. Dar această perlă a arhitecturii şi picturii bisericeşti s‑a născut datorită credincioşiei ieromonahului Paisie, bun duhovnic, dascăl şi caligraf, care a strâns în jurul său peste 40 de monahi ce se nevoiau într‑o biserică neîncăpătoare. Şi văzând vodă râvna lor, a hotărât să le zidească o alta nouă, închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, prin „voinţa şi cu ajutorul blagocestivului Domn Petru Voievod…, cu cheltuiala şi osteneala robului lui Dumnezeu Jupân Toader, mare logofăt, şi ale soţiei lui Anastasia“, după cum aflăm din pisania săpată în piatră pe peretele sudic al sfântului lăcaş.

 

Prima biserică pictată în exterior

Zidirea bisericii s‑a făcut la anul 1530. Egumenul Paisie a întemeiat aici şi o şcoală mânăstirească pentru călugări şi preoţi de mir, cu dascăli de greacă şi slavonie şi cu iscusiţi caligrafi. Tot el e cel care îl aduce pe „Toma, zugrav de Suceava“ în 1535 să împodobească ctitoria cu fresce de o inimitabilă valoare, făcând din Humor prima biserică pictată la exterior. Cuviosul a fost şi cel care, în 1538, a ascuns odoarele mânăstirii în pădure din calea jefuitorilor, iar voievodului izgonit i‑a trimis spre mângâiere, la Ciceu, Tetraevangheliarul dăruit mânăstirii de Sf. Ştefan. După 4 ani de pribegie, acesta l‑a înapoiat egumenului care a scris istorie prin credinţa sa.
Mai târziu, în 1641 Vasile Lupu a con­struit mânăstirii un turn de apărare şi a întărit zidurile exterioare. Austriecii, pe la 1785, au desfiinţat mânăstirea, transformând‑o într‑o şcoală, iar în 1850 ea ajungea depozit de materiale pentru autorităţile locale şi, ceva mai târziu, biserică parohială. Abia în 1980, o nouă biserică a fost construită pentru parohia satului, iar ctitoria muşatină a fost deschisă vizitatorilor, pentru ca în 1991 să redevină mânăstire, de astădată de maici.
Pictura Humorului este subordonată ideii teologice de mântuire a omului, iar ordonanţa iconografică, în liniile ei mari, este cea tradiţională, canonică. Toma zugravul expune aici, cele mai vechi fresce în aer liber, realizate în tonuri calde, peste care diferitele nuanţe de roşu‑purpuriu, brun‑roşcat, roşu‑violet aduc nemurirea Humorului, ca şi albastrul de Voroneţ, sau verdele de Arbore. Unică prin valoare în pictura noastră veche este imaginea Maicii Domnului cu pruncul din timpanul portalului. Judecata de Apoi (unde apar ştergarul, laviţa şi buciumul!) poate fi privită şi din afară, printre arcadele primului pridvor deschis din Bucovina. Dacă peretele nordic a fost în mare parte şters de intemperii, cel dinspre sud se constituie într‑un real tezaur. Imnul acatist (24 de strofe‑scene) ocupă majoritatea suprafeţei, alături de Rugul Aprins, Acatistul Sfântului Nicolae şi Parabola fiului risipitor.

Prima biserică cu tainiţă
şi pridvor deschis

Arhitectura de la Humor prezintă câteva trăsături aparte. Aici apare, pentru prima dată în construcţia bisericilor din Moldova, pridvorul deschis – tradiţia prispelor locale ăşi va fi pus şi ea amprenta – şi o nouă încăpere la etaj, numită tainiţă, ce se suprapune gropniţei. Pridvorul seamănă frapant cu cel de la Moldoviţa; boltirea apelează la aceleaşi principii constructive, dar soluţiile sunt mai simple, aşa cum se cuvenea la o ctitorie boierească prin comparaţie cu una domnească. Din pridvor, se pătrunde în pronaos, iar mai departe, în camera mormintelor şi naos. La răsărit, biserica se termină prin absida de formă circulară a altarului, despărţit de naos printr‑o excepţională catapeteasmă din lemn de tisă, donată de Gheorghe Movilă în anul 1590. Biserica, deşi se conformează planului obişnuit în vremea lui Petru Rareş, planul treflat, nu are turlă, particularitate caracteristică pentru bisericile paracliselor boiereşti, în timp ce mănăstirile şi bisericile domneşti au întotdeauna o turlă pe naos.
Bubuiog, sau Boboiog, ctitorul boieresc, a fost căsătorit cu Anastasia, fiica unui alt mare boier de la curtea lui Ştefan cel Mare, logofătul Ioan Tăutu, ctitorul bisericii din Bălineşti. Anastasia este zugrăvită şi la Bălineşti, dar ca un copil mic. Tot ceea ce ştim astăzi despre Toader Bubuiog este că a fost un curtean foarte credincios lui Ştefan cel Mare şi succesorului său Bogdan al II‑lea, apoi şi lui Ştefăniţă şi lui Petru Rareş, şi că a fost trimis în misiune în ţările străine învecinate.

Tetraevangheliarul de la Humor

Capodoperă a genului, Tetraevangheliarul din 1473, executat de ieromonahul Nicodim la Mânăstirea Putna, la cererea voievodului Ştefan, conţine 278 file de pergament in folio, scrise în limba slavonă, cu excepţia primei şi ultimei file, care sunt complet albe. Pe fila 265 se află caligrafiat textul de danie, în slavonă: „Binecredinciosul şi de Hristos iubitorul ţar, Io Ştefan voievod, domnul Ţării Moldo‑Vlahiei, a dat să se scrie acest Tetraevanghel cu mâna ieromonahului Nicodim şi l‑a dăruit mănăstirii de la Humor, întru pomenirea sufletului său şi al părinţilor săi şi al copiilor săi, egumen fiind atunci popa Gheorghe, şi s‑a sfârşit în luna iunie 17, în anul 6981 (1473)“.
Scris la Putna şi dăruit Humorului, în 1538 avea să plece la Ciceu, în Transilvania, cu Petru Rareş, care îl va duce şi la Constantinopole, în 1541, an în care îl va reda Humorului, la întoarcerea sa din pribegie. În 1651 Hmelniţki îl duce în Polonia, de unde va ajunge în mâinile lui Ioan Kemeny, generalul ardelean care îl ajută pe uzurpatorul Gheorghe Ştefan să ia tronul lui Vasile Lupu, iar în 1656 acesta, după ce reuşeşte să ajungă domn al Moldovei, îl răscumpără şi‑l înapoiază Mânăstirii Humor. În 1783 austriecii devastează mânăstirea, astfel că Tetraevangheliarul ajunge la Viena. Între 1881 şi 1882, Cernăuţiul îl împrumută Academiei Române din Bucureşti pentru studiu, iar între 1940 şi 1957 se află în proprietatea Mânăstirii Dragomirna. Între 1957 şi 1971 este din nou la Putna, de unde pleacă la Muzeul de Istorie al României.
Celebrul Tetraevangheliar îşi datorează faima nu doar calităţilor sale artistice şi adnotărilor istorice, ci şi faptului că are la fila 266 pe verso, cel mai veridic portret al Sfântului Voievod Ştefan cel Mare. Timpul a fost necruţător cu cele mai multe dintre portretele sale. Jafurile, incendiile şi cutremurele le‑au distrus pe cele originare din biserica Mânăstirii Putna; păgânii le‑au profanat şi le‑au deteriorat pe cele de la Pătrăuţi şi de la „Sf. Ilie“ din Suceava; pictura originală de la „Sf. Nicolae“ din Rădăuţi a fost afectată de suprapuneri, iar biserica din Milişăuţi‑Bădeuţi, considerată „una dintre cele mai izbutite realizări de arhitectură şi pictură din vremea marelui voievod“, a fost aruncată în aer de către austrieci în primul război mondial. Astfel că chipul voievodului ni s‑a păstrat cel mai bine în tabloul votiv de la Voroneţ, în basorelieful în piatră de la Vatopedu şi în miniatura din acest Tetraevangheliar.