Revista:

Iosif de la Sarray

id217_15.jpg.jpg

„Nu uitaţi iubirea de străini; că prin aceasta unii, fără s‑o ştie, au găzduit îngeri!“
(Evrei 13, 2)

Iosif este ortodox finlandez (nu spun creştin ortodox, fiindcă părin­te­le Rafail Noica m‑a în­văţat că această exprimare este un pleonasm!), originar din părţile Kareliei şi monah athonit la Schitul Sf. Andrei (Sarray, cum i se mai spune, pentru că are cea mai mare biserică din Athos şi este foarte mare, ca un serai) din Karyes. Este destul de tânăr şi totuşi are ani mulţi de nevoinţă în Grădina Maicii Domnului.
A făcut mult timp ascultare la arhondaric şi poate că este bine de ştiut că cea mai grea ascultare de arhondar din tot Muntele este la Sarray, şi asta pentru că aproape toţi pelerinii, o dată ajunşi în Athos, mai întâi „înnoptează“ la acest schit. Asta face ca un arhondar să se ocupe, în medie, cu cazarea şi „trataţia“ a peste 80 de pelerini zilnic, iar la sărbători mari – care sunt destule în Sf. Munte – numărul lor se poate uşor dubla. Ai ne­voie, aşadar, de multă răbdare şi pricepere pentru a găzdui monahii şi preoţii în anumite chilii, laicii în altele, să le explici tuturor pelerinilor rânduiala slujbelor şi a schitului şi să le înscrii tuturor diamonitiriou‑urile (permisele de intrare în Athos). Primirea aceasta de oaspeţi se datorează şi egumenului schitului, arhim. Efrem, care ştie că viaţa şi moartea sufletului nostru depind de iubirea aproapelui.
Pentru a mai uşura munca arhondarului, s‑a făcut un program care spune pelerinului să ceară găzduire până cel târziu la ora 16.00, numai că mi s‑a întâmplat odată să încalc această regulă. Se pornise anul trecut, în decembrie, furtună când am plecat de la Prodromu, iar când am ajuns în Karyes zăpada era groasă şi nici o maşină nu mai circula, aşa încât până şi părintelui Porfirie i‑a fost frică să ne ducă până la Simonos Petras. Cum se şi înnoptase, am fugit repede la Sarray – şi bine am făcut, fiindcă în urma noastră s‑au şi închis porţile (în Athos, de când se lasă noaptea şi până dimineaţa, când se poate distinge chipul omului, porţile mănăstirilor sunt închise). Problema principală – şi a noastră, şi a părintelui Iosif – era că nu prevăzusem faptul că era chiar sărbătoarea Sfântului Andrei, hramul schitului, aşa încât se dormea pe toate holurile arhondaricului! Bunătatea lui însă nu ne‑a lăsat pe dinafară, astfel încât a adus nişte saltele de la monahii schitului şi am dormit pe hol, chiar în uşa paraclisului unde s‑a făcut privegherea. (Primii monahi care au venit la slujbă s‑au şi împiedicat de noi!)
După această primire, ori de câte ori treceam prin Karyes şi trebuia să înnoptez, primul lucru de care întrebam era dacă părintele Iosif se află la Sarray…
Fiindcă l‑am rugat trei ani să‑mi dea voie să‑l fotografiez, toamna aceasta m‑a lăsat să iau câteva cadre cu un bun prieten al său, un câine bătrân şi fără dinţi, cu care mai povesteşte în rarele clipe de răgaz.
Am văzut într‑o carte grecească o fotografie care‑l surprinsese aţipind într‑un moment de respiro şi l‑am întrebat dacă mai rezistă mult în ritmul acesta? Mi‑a răspuns că el trebuie să facă mereu ceva bun, pentru ca diavolul să‑l găsească tot timpul ocupat!