Revista:

Naşterea Domnului în iconografia ortodoxă

id209_7.jpg.jpg

Într‑unul din Imnele sale, Sf. Roman Melodul teologhiseşte în mod minunat, spunând că „ochii celor de pe pământ s‑au întărit să vadă chipul cel ceresc, văzut‑au ochii cei de lut raza cea neumbrită a nematerialnicei lumini pe care proorocii şi împăraţii n‑au văzut‑o“. Înomenirea Fiului lui Dumnezeu, eveniment fundamental al Iconomiei mântuirii noastre, ne descoperă taina „cea din veci ascunsă“ (Col. 1, 26) a iubirii nemăsurate a lui Dumnezeu faţă de lume. Chipul deofiinţă şi veşnic al Tatălui şi arhetipul după care a fost creat omul, îşi asumă prin Întrupare o faţă omenească unică, prin care transpare infinitul Chipului Său dumnezeiesc. Astfel încât, afirmă Sf. Ioan Damaschin, deoarece „Cel Care există în chipul lui Dumnezeu“ (Filip. 2, 6) „a luat chip de rob“ (Filip. 2, 7), zugrăveşte‑L în icoane şi aşază‑L spre contemplare, pe Acela Care a primit să fie văzut“.

Evenimentul Naşterii Domnului stă aşadar la baza Icoanei lui Hristos şi totodată constituie una din temele fundamentale ale iconografiei ortodoxe. Icoana praznicului oferă o mărturie văzută cu privire la dogma creştină fundamentală şi la participarea întregii creaţii la minunea Întrupării Cuvântului. După cum se cântă într‑o stihire de la Vecernia praznicului, îngerii îi aduc lui Hristos cântarea de slavă, cerurile steaua, magii darurile, păstorii minunea, pământul peştera, pustiul ieslea, iar credincioşii pe Maica Fecioară. Dacă privim cu atenţie compoziţia icoanei, observăm că ea grupează mai multe scene, într‑un decor muntos auster: în zona centrală, Pruncul înfă­şat în scutece, plasat pe fundalul întunecat al unei peşteri, alături de care se află Maica Dom­nului; în interiorul peşterii, în spatele Pruncului, se află un bou şi un asin; în stânga zonei centrale sunt redaţi cei trei magi călare, ce se îndreaptă către peşteră călăuziţi de stea­ua aflată în registrul central superior, iar deasupra magilor apare un grup de în­geri ce aduc cântare de slavă lui Dumnezeu; în dreapta zonei centrale se află o ceată de păstori purtând toiege şi fluiere, care sunt vestiţi de un înger situat deasupra lor; în registrul inferior al compozitiei apar două scene: în stânga, dreptul Iosif şezând îngândurat şi având în faţă un bătrân încovoiat cu un toiag în mână, iar în dreapta, scena îmbăierii Pruncului de către două moaşe.
Sursele de inspiraţie pentru iconografia praznicului au fost multiple. În Sf. Evanghe­lii găsim descrise câteva episoade precum: venirea şi închinarea magilor (Mt. 2, 1‑12); recensămîntul lui Quirinius, Naşterea ori pre­zenţa îngerilor şi a păstorilor (Lc. 2, 1‑20). De asemenea tradiţia nescrisă a Bisericii, consemnată ulterior în imnografia zilei şi în numeroase comentarii patristice, furnizează noi elemente cum ar fi: peştera, asinul şi boul, cele două moaşe (Salomeea şi Zelomi) şi îmbăierea Pruncului, bătrânul gârbov sau numărul magilor.
Pruncul Iisus ocupă, atât din punct de vedere compoziţional, cât şi din punct de vedere al semnificaţiei teologice, punctul central al scenei. Cavitatea întunecoasă a peşterii simbolizează lumea aflată „în umbra morţii“ în care străluceşte „Soarele dreptăţii“. Relevante sunt scutecele în care e înfăşat Pruncul care au forma giulgiurilor de îngropare (aşa cum putem vedea, de exemplu, în scena Învierii lui Lazăr) sau pătuţul în care Acesta stă, care are forma unui mormânt, detalii ce prefigurează moartea şi îngroparea Domnului. Regnul animal este reprezentat şi el prin prezenţa boului şi a asinului, prefigurată în proorocia lui Isaia 1, 3: „Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea Domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu Mă pricepe“.
Poziţia Maicii Domnului, care este al doi­lea personaj principal al compoziţiei, cunoaşte două variante principale, corespun­zătoare unor accente doctrinare diferite. Ea apare fie pe jumătate ridicată, sprijinită de o saltea, de culoare roşie, fără a putea fi sesi­zate semne de oboseală ori suferinţă, fie e redată culcată pe o saltea, întoarsă spre privitor, cu capul sprijinit pe un braţ şi având chipul liniştit, dar marcat de oboseală. În cel dintâi caz pictorul a dorit să sublinieze firea dumnezeiască a Pruncului şi Naşterea feciorelnică, împotriva celor care‑l consideră pe Hristos un simplu om, iar în a doua situa­ţie, este subliniată firea omenească a Pruncului, spre combaterea celor care considerau Naşterea o simplă aparenţă. Redarea Maicii Domnului în genunchi, într‑o atitudine de închinare înaintea Pruncului, a apărut în Apus în sec. 14, generalizându‑se în sec. 17 şi fiind adoptată de anumiţi iconari răsări­teni aparţinând Şcolii Cretane.
Închinarea magilor, iniţial o scenă de sine stătătoare, apare inclusă de regulă în com­poziţia Naşterii. Existenţa acestor două variante se explică prin prezenţa unor tradiţii diferite în ceea ce priveşte datarea episodului: la doi ani după Naştere, Maica Domnului redată pe tron cu Pruncul în braţe primind închinarea magilor, respectiv imediat după Naştere, episodul fiind inclus în această sce­nă. Origen este probabil cel dintâi scriitor bi­se­ricesc care menţionează numărul magilor ‑ trei ‑ având la bază numărul darurilor menţionate de Evanghelistul Matei şi simbolistica numărului trei ce putea sugera Sfânta Treime, vârstele vieţii sau cele trei părţi ale lumii. Dintr‑o sursă medievală apuseană, Legenda de aur, aflăm şi numele lor: Gaspar, Balthazar şi Melchior. Ei apar reprezentaţi ca personaje de vârste şi rase diferite, iniţial în costum persan (bonetă frigiană şi pantaloni), iar din sec. 10, în veşminte regale, cu coroane pe cap, călătorind călare sau pe jos spre peştera Naşterii, purtând daruri bogate, fiind conduşi de o stea. Din semicercul în degradeu cromatic ce simbolizează cerul coboară o rază, care include steaua şi care se ramifică în trei raze, simbol trinitar. Îngerii apar în compoziţie slăvind pe Dumnezeu, cu feţele întoarse spre cer şi cu mâinile în atitudine de rugăciune sau pogorând din cer şi aducând vestea cea bună păstorilor. Aceştia, aflaţi cu turmele de oi pe câmp, se alătură la slavo­slovia îngerilor, cântând din fluier, motiv de origine elenistică. Dacă, aşa cum frumos observă L. Uspensky, păstorii reprezintă pe fiii lui Israel ce se închină lui Hristos şi în acelaşi timp categoria oamenilor simpli, aflaţi într‑o nemijlocită legătură cu lumea ce­rească, magii simbolizează neamurile păgâne ce vor deveni membri ai Bisericii şi totodată categoria oamenilor învăţaţi, a căror ştiinţă este sfinţită prin Revelaţia creştină.
Dacă scena îmbăierii Pruncului de către cele două moaşe aduse de Iosif Maicii Domnului subliniază umanitatea lui Hristos şi realitatea Întrupării, Iosif şezând îngândurat evidenţiază faptul că Naşterea a avut loc mai presus de legile firii. El este redat separat de grupul central alcătuit din Prunc şi Maica Sa, deoarece el nu e tatăl noului născut, şi ispitit de demonul îndoielii, zugrăvit sub chipul unui bătrân gârbov, semnificând, după cum remarca acelaşi L. Uspensky, nu doar propria neputinţă în a crede în minunea celor petrecute, ci şi incapacitatea multora de a primi adevărul Întrupării, fapt ce stă la baza a numeroase erezii ivite în sânul Bisericii de‑a lungul istoriei.
În cadrul programului iconografic al bisericilor ortodoxe, scena Naşterii Domnului apare de regulă redată în semicalota absidei sudice a naosului, împreună cu alte episoade din ciclul Naşterii şi al copilăriei lui Hristos.