Revista:

Sf. Parascheva – O inimă pentru Drumul Taberei

id196_1.jpg.jpg

Drumul Taberei, un cartier bucureştean cât un mare oraş (aproape două sute de mii de locuitori), are şi acum, după 18 ani de la prăbuşirea comunismului, atât de puţine biserici, încât pot fi numărate pe degetele de la o singură mână. Vechiul regim, preocupat de distrugerea omului ca fiinţă liturgică şi de crearea „omului nou“ – în fapt, un animal cu faţa spre abis –, se simţea incomodat, în acţiune sa, de parohii. Chiar şi vetrelor liturgice din centrele oraşelor li se pusese gând rău, acestea putând deveni oricând focare primejdioase pentru cartierele „incubator“…

 

Grăuntele de muştar

În 1998, când patru trailere mari, sosite din Bucovina, au poposit în Drumul Taberei, împovărate cu materiale pentru înălţarea Bisericii Sf. Parascheva, puţini dintre locuitorii acestui mare cartier bănuiau că peste nici trei săptămâni, de la balcoanele lor, aveau să admire o frumoasă biserică din lemn. După ce s‑au bucurat de ridicarea acesteia, mai cu seamă la sfinţire – ce mai, gata, biserică nouă! –, s‑a crezut că asta era totul. De la o vreme însă, duminică de duminică, un dangăt de clopot fermecat, răzbătând până în depărtări, nu le mai dădea pace. Nicăieri nu se auzeau clopotele ca la bisericuţa lor. Parcă şi timpul începuse să se scurgă altfel. Cum nu te‑ai fi putut aştepta, primii care au venit la biserică, la bătaia clopotelor celor minunate, au fost copiii. La vestirea micuţilor, au urmat apoi şi oamenii mari: „Să vezi, bunico, ce biserică frumoasă avem!“. Bunica a început să nu‑l mai lase în pace nici pe „bunul“: „Trezeşte‑te, măi omule, că bat clopotele!“. Şi astfel, în puţină vreme, biserica a devenit neîncăpătoare. Ba chiar şi în cursul săptămânii a început forfotă mare în jurul ei. Parohia a crescut încetul cu încetul, ca o plămadă, sub privirile blânde ale părintelui Nicolae Burlan, ce le părea bieţilor oameni dezbisericiţi ca sosit de pe altă lume. Într‑una din zile, când parohul a urcat întâmplător pe terasa unui bloc din apropiere, biserica din lemn, faţă de cea din piatră, care‑şi luase între timp avânt, i s‑a părut atât de mică, încât, de atunci, a numit‑o – atât la propriu, cât şi la figurat – grăuntele de muştar.

Atletul

Am ţinut cu tot dinadinsul să fiu prezent în preziua sfinţirii catedralei Sf. Parascheva din Drumul Taberei. Cu neputinţă de de­scris însă mobilizarea de forţe de pe teren. O armată de oameni, roadă a grăuntelui de muştar – Sf. Parascheva cea mică. Pe poartă ieşea ultimul camion încărcat cu schelele şantierului de până mai ieri. Ziua următoare, în măreaţa catedrală, urma să se sălăşluiască Împăratul slavei. Mii de credincioşi, atât din Bucureşti, cât şi din ţară, erau aşteptaţi la eveniment. Deşi aflat în febra pregătirilor, părintele Nicolae Burlan şi‑a făcut puţin timp şi pentru noi, cei de la Lumea credinţei, revistă citită, după cum aveam să aflăm, de către mulţi parohieni ai sfinţiei sale. Povesteşte simplu părintele, munteneşte. A părăsit satul natal, de lângă Ploieşti, după ani de preoţie, îndată după ridicarea noii biserici de acolo. N‑ar fi vrut să plece. La chemarea PS Teodosie a lăsat însă orice lucru. Ca în Evanghelie. În Bucureşti, avea să treacă mai întâi pe la Biserica Sf. Gheorghe din cartierul Pantelimon, pe care a mărit‑o, aceasta devenind mult mai primitoare. Părintele ţine să sublinieze: nu sfinţia sa, ci Dumnezeu şi bănuţul văduvei au realizat totul, atât cele trecute, cât şi cele de faţă. Sponsorii, la catedrala din Drumul Taberei, au cam lipsit. Firma contractată aici, făcând lucrări în avans, a dat până la urmă faliment. Şi astăzi parohia mai datorează acesteia peste 20 de miliarde de lei. Proiectul minunatei catedrale – copie fidelă, la scară redusă însă, a faimoasei Sf. Sofia de la Constantinopol – a fost realizat de către arhitectul Florin Bucur Crăciun, profesor la Institutul de Arhitectură din Bucureşti, fără a pune vreun preţ pe munca sa. Arhiepiscopia, dispunând de puţine fonduri, implicată fiind în multe proiecte sociale şi preocupată, de asemenea, de ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului, n‑a prea reuşit să‑i sprijine cu mare lucru… Mai mult oameni. „Oameni buni şi cuminţi“ ‑ după cum se exprimă părintele Nicolae, care ţine totuşi să sublinieze un gest extraordinar:

„Teoctist, pentru iertarea păcatelor“

Sâmbăta Paştelui, anul 2005. Materiale neplătite, lucrări în avans fără nici o acoperire… Părintele, în acea zi, deşi nu‑şi pierduse nădejdea, era totuşi destul de amărât. Mulţi din cei cărora le datora bani îi băteau de câteva zile la poartă: „Părinte, banii!“. Nu mai ştia ce s‑ar fi putut face. Îi conducea pe aceştia, asemenea unui biet datornic, până la maşină, promiţându‑le că după Paşti treburile se vor rezolva cumva. Nici nu apuca însă prea bine să plece o maşină, că îndată sosea o alta. În acea sâmbătă, la poarta Sf. Vineri, a bătut şi Patriarhul Teoctist. „Incognito. Nimeni nu se aştepta“. S‑a plimbat de jur‑împrejurul bisericii, a oftat îndelung, spunându‑i: „Părinte Nicolae, eu nu mai apuc să încep catedrala!“. I‑a plăcut mult noua biserică ce se înălţa în Drumul Taberei. Şi‑a adus aminte şi de faptul că la sfinţire s‑au îngropat la temelia acesteia cărămizi din Biserica Sf. Vineri cea veche, demolată de comunişti în ’87. Înainte de a‑şi lua rămas bun, Patriarhul a dus mâna la inimă, sub mantia patriarhală, şi i‑a întins părintelui Nicolae, în nume propriu, 100 de milioane de lei, spunându‑i cu smerenie aceste puţine cuvinte: „Pomeneşte, părinte Nicolae: Teoctist, pentru iertarea păcatelor“. După atâta amărăciune, pe preot l‑au podidit lacrimile ca pe un copil…

Praznic

Duminică, 11 noiembrie a.c., pentru biserica cu hramurile Sf. Parascheva şi Sf. Antim Ivireanul din Drumul Taberei, a sosit ziua cea mare. Parohia – familia părintelui Nicolae – era în sărbătoare. Slujba de sfinţire a fost oficiată de către PF Părinte Daniel, noul Patriarh al BOR – cel care în urmă cu câţiva ani a dăruit acestei parohii veşmântul Sf. Parascheva de la Iaşi – împreună cu PS Ciprian Câmpineanul, vicar patriarhal. Rândul celor doritori să treacă prin sfântul altar al noii catedrale depăşea 1 km. Deşi de mari dimensiuni, biserica s‑a dovedit a fi totuşi neîncăpătoare pentru mulţimea credincioşilor sosiţi la sfinţire. Puţini cunoşteau poate, în acel ceas de praznic, lăuntrul inimii răzbătătorului părinte Nicolae. Fiţi siguri însă că grijile nu l‑au părăsit nici atunci: noua catapeteasmă sculptată, de montat în luna decembrie; 4 000 de m de pictură ce urmează a fi realizată; lucrările la căminul social, o grădiniţă… În plus, facturile de miliarde neachitate… Şi totuşi, la predică, preotul a avut puterea să demonstreze tuturor că nădejdea pusă în Dumnezeu şi în bănuţul văduvei, în toţi aceia care Îl iubesc pe Hristos până la sfârşit, este purtătoare de biruinţă. De‑a lungul timpului, a dat mărturie părintele Nicolae, o pensionară oarbă din cartier, Florica Alexianu, şi‑a împărţit pensia ei cu Biserica Sf. Vineri, reuşind să doneze, încetul cu încetul, suma de 200 de milioane de lei pentru ridicarea noului locaş!
Am întrebat, la sfârşit de praznic, trei ucenice ale părintelui Nicolae dacă noua biserică a adus vreo schimbare în viaţa lor. Şi‑au adus aminte de prima spovedanie la părintele Nicolae. Apoi, pentru ca lucrurile să fie limpezi, am primit următoarea mărturisire: „Această biserică, în viaţa noastră, a schimbat totul“. „Cum?“ – am insistat. „Fără Sf. Taine, fără Hristos şi fără Liturghie, nu am mai putea trăi“. După un astfel de răspuns, am început să înţeleg; Prin Biserica Sf. Parascheva, un întreg cartier a căpătat o inimă ce a început să pulseze, într‑adevăr, Viaţa.