Revista:

Sfântul stareţ Gheorghe de la Cernica

id216_14.jpg.jpg

Troparul Sf. Cuv. Gheorghe de la Cernica

Următor al cuvioşilor părinţi şi îm­­pli­nitor al virtuţilor sihăstreşti, ru­gător neîncetat şi înnoitor al mo­­nahismului românesc te‑ai ară­tat, de Dumnezeu purtătorule Sfinte Cuvioase Părinte Gheor­ghe. Roagă‑te lui Hristos Dum­ne­zeu să ne dăruiască nouă mare milă.

Sfântul Cuvios Gheorghe s‑a născut în 1730 într‑o familie ortodoxă în localita­tea Săliştea Sibiului din Transilvania. Do­rind din tinereţe să îşi închine viaţa lui Hristos, el visa să se călugărească în Sfântul Munte. Persecuţiile împotriva Sfintei Orto­do­xii, şi mai cu seamă împotriva sfintelor mâ­năs­tiri din Transilvania acelor ani tulburaţi de eresul unia­­ţiei, l‑au făcut să treacă Munţii Carpaţi şi să vină în Muntenia. Tânăr şi sărac, el nu ar fi putut ajunge în Athos, însă Maica Domnului, văzând inima lui curată şi râvna pe care o avea, i‑a venit în ajutor. Astfel, ajuns în Bucureşti, el a întâlnit un mitropolit grec venit cu treburi în Ţara Românească, care l‑a luat cu el la Con­stantinopol. Trei ani a petrecut în asculta­re tâ­nă­rul acolo. Fiind bătrân, mitropolitul îşi do­rea să se retragă la linişte şi, luând şi pe uce­nicul său, a mers în Sfântul Munte şi s‑a aşe­zat în Mânăstirea Vatoped. Acolo părintele mi­tropolit l‑a făcut rasofor şi l‑a hirotonit întru diacon, iar nu după mult timp s‑a mutat la Domnul.
Căutând de acum un alt părinte duhovni­cesc care să‑i fie povăţuitor, Cuviosul Gheor­ghe s‑a dus la stareţul Paisie şi s‑a dat ucenic sfinţiei sale, care l‑a făcut călugăr în mantie şi preot. Stareţul Paisie nu este altul decât Sfântul Paisie Velicikovski care în vremea aceea se nevoia în Schitul „Sfântul Ilie“ din Sfântul Munte, aproape de Mânăstirea Pantocrator. Crescând însă obştea în jurul stareţului Paisie, Schitul „Sfântul Ilie“ a devenit cu totul neîncăpător. Pentru aceasta, dar şi pentru multele lipsuri, căci „nu puteau birui cu lucrul mâinilor a‑şi scoate hrana vieţii şi cererile turcilor“, stareţul, „într‑o unire“ cu toată obştea, a hotărât să plece către Ţările Române. Ajungând în Moldova, Sfântul Paisie a dobândit pentru sine şi obştea sa, de la mitro­politul de atunci, Mânăstirea Dragomirna. Aceas­ta se întâmpla în 1763. La numai câţiva ani, în 1769, trecând partea aceea de ţară sub stăpânire austriacă, stareţul Paisie s‑a mutat cu obştea sa în părţile Neamţului, primind de la Mitropolie mai întâi Mânăstirea Secu şi apoi şi Mânăstirea Neamţ. Cuviosul Gheorghe i‑a urmat, însă, după o vreme „i‑a venit o râvnă de neîmpăcare în suflet ca să se întorcă iarăşi în Sfântul Munte“.
Pe drumul către Athos a poposit în Bucu­reşti, la un vechi prieten, ieromonahul Macarie de la Mitropolie, şi el ucenic al Sfântului Paisie. Acesta l‑a prezentat Mitropolitului Grigorie (al II‑lea) al Ungrovlahiei, care, bucurându‑se de un om aşa duhovnicesc, „l‑a văzut că este de Dumnezeu trimis“ şi l‑a rugat să rămână în ţară să întemeieze obşte şi să se aşeze în orice mânăstire va voi. Sfântul s‑a împotrivit, căci nu se simţea vrednic de o asemenea lucrare, însă, pentru a‑l sili să rămână, mitropolitul l‑a oprit de a mai merge în Sfântul Munte. Atunci, mâhnit, Cuviosul a cerut răgaz câteva zile pentru a da răspuns. În acest timp părintele Macarie îl tot îndemna să primească cererea mitropolitului, vorbindu‑i despre toate mânăstirile ţării, însă el nu se odihnea, gândind că de va cere vreo mânăstire mare va avea „multe împiedicări politiceşti şi supărări mireneşti“. Şi, neavând linişte, a început a posti şi a se ruga cu lacrimi către Maica Domnului şi Sfântul Ierarh Nicolae. „Şi după multă postire şi osteneală, a adormit şi i s‑a arătat Arhiereul lui Hristos, Nicolae şi i‑a umplut inima de bucurie duhovnicească, fiindcă i‑a zis să rămână acolo şi să îi curăţească lăcaşul de fiare sălbatice“.
A doua zi, cu bucurie, Cuviosul a întrebat pe părintele Macarie dacă nu există pe undeva vreun schit părăsit cu hramul Sfântului Nicolae, iar părintele Macarie cu greu şi‑a amintit de Schitul Cernica.
Schitul fusese întemeiat într‑un ostrov lân­gă Bucureşti de vornicul Cernica în 1608, însă, din pricini necunoscute, s‑a părăsit, iar acum locul era cu totul pustiu „şi se înmulţiseră fiarele sălbatice şerpii cei mari, porcii, căprioarele şi alte asemenea dobitoace sălbatice. Că ce puteai să vezi în chiliuţele bieţilor călugări? Se încuibaseră broaştele ţestoase şi în biserică locuiau şerpii şi şopârlele“.
Îndată au pornit amândoi să vadă locul şi, întrebând mai mulţi oameni, căci nimeni nu ştia, au găsit până la urmă un bătrân care cunoştea cărarea. Au trecut apoi apa pe nişte lemne şi, cu greu, şi‑au făcut loc prin păduricea deasă până la biserica părăginită. Şi închinându‑se pe la icoane, când intrară în sfântul altar numai ce văzură cum se descolăceşte un şarpe groaznic. Atunci sfântul i‑a zis cu blândeţe: „Puiul tatii, până acum ai locuit tu aici, iar de acum să mi te duci, că avem să locuim noi“. Şi îndată a plecat şarpele, iar oamenii povestesc că l‑au mai văzut prin pustiile învecinate multă vreme, încă vreo 40 de ani.
Şi a mers apoi Sfântul la părintele mitropolit şi i‑a spus că face ascultare şi rămâne la Schitul Cernica. Iar pe de o parte s‑a bucurat mitropolitul, dar pe de alta s‑a mâhnit gândind că locul acela era foarte pustiu şi sărac, însă i‑a dat blagoslovenie. Şi aşa în 1781, împreună cu doi ucenici, s‑a aşezat părintele Gheorghe în Cernica. La început a fost greu. Însă, cu câte un toporaş, s‑au apucat să cureţe locul, iar iarna au petrecut‑o într‑o pivniţă ce rămăsese din vechea mânăstire. După un an şi jumătate se strânsese o obşte de 16 fraţi, iar bucureştenii aflând de „pustnicii de la Cernica“ din predicile părintelui Macarie de la Mitropolie, au început să ajute fiecare cu ce putea: câte ceva de mâncare, haine sau alte lucruri de trebuinţă. După trei ani obştea număra 33 de fraţi şi se terminaseră de construit chiliile şi arhondaricul, iar mai târziu, ajungând obştea la 130 de fraţi, li s‑a dat şi Mânăstirea Căldăruşani, iar cuviosul a mutat o parte din părinţi acolo. De la stareţul Gheorghe ne‑a rămas până azi faimoasa sa Diată sau Regulă, pe care a alcătuit‑o îmbolnăvindu‑se de moarte în anul 1785. El s‑a făcut însă sănătos şi a mai trăit 22 de ani, cercetând şi povăţuind soboarele din amândouă mânăstirile.
Iar în anul 1806, fiind el la Mânăstirea Căldăruşani, şi cunoscând dinainte că i se apropie sfârşitul, a strâns pe fraţi, şi‑a cerut iertare de la toţi, i‑a iertat pe toţi şi le‑a ţinut cuvânt de folos. „Şi a plecat apoi la Cernica să îşi dea sfârşitul întru ostenelele sfinţiei sale cele dintâi şi, ducându‑se, s‑a îmbolnăvit mai greu şi în anul 1806, decembrie 3, duminica la 7 ceasuri din noapte, şi‑a dat fericitul sfârşit şi multă întristare şi plângere a lăsat tuturor părinţilor“.
Din mila lui Dumnezeu, Sfântul Cuvios Gheorghe, cu rugăciune şi puterea exemplului personal, a reînviat viaţa monahală din Muntenia după tradiţia athonito‑paisiană căci „până la venirea acestui cuvios mai că se pierduseră chinoviile şi orânduiala lor din această ţară“. El s‑a făcut iubit de toţi pentru dragostea şi simplitatea lui, dar mai ales pentru cuvântul lui dulce care „putea să scoată lacrimi şi din inimă de piatră“.
În sesiunea din 20‑21 ocombrie 2005, Sfân­­tul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât trecerea în rândul Sfinţilor a Cuviosului Gheorghe. La Mânăstirea Cernica de lângă Bucureşti, ctitoria Sfântului şi locul de odihnă a sfintelor sale moaşte, a avut loc chiar în ziua rânduită pentru prăznuirea sa, 3 decembrie 2005, proclamarea oficială a canonizării Sfântului Cuvios Gheorghe. La acest moment au participat un mare număr de ierarhi, avându‑l în frunte pe Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul de atunci al Bisericii Ortodoxe Române.
Sfântul Gheorghe de la Cernica, aşa cum am văzut, un mare cuvios al secolului 18, a fost numărat de îndată şi în Soborul Sfinţilor Mâ­năstirii Vatoped din Sfântul Munte, alături de Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul, căci amândoi s‑au nevoit o vreme în această vestită lavră athonită.