Revista:

Tâmplarul părintelui Arsenie Boca

id200_5.jpg.jpg

Pentru că vine mereu la mormântul sfântului ardelean ca să mai capete puteri şi să poată termina lucrul început la cererea mentorului său. Aşa că tot ce este din lemn lucrat la Prislop şi Sinaia, de mâna tâmplarului din Comarnic este făcut. Pentru că părintele Arsenie a venit după el la spitalul unde era internat şi l‑a chemat să facă adăpost maicilor la Sinaia, acum treizeci de ani în urmă. L‑a trimis şi la spitalul unde era internată soţia lui şi i‑a spus s‑o externeze, după ce îi face doctorul din nou analizele, ca să se convingă că s‑a vindecat de cancer şi apoi să ia drumul schitului! Povesteşte tâmplarul că s‑a ridicat din pat şi pur şi simplu a plecat din spital – căci cum altfel ar fi putut să facă, dacă sfântul care i‑a vindecat, şi pe el, şi pe soaţa sa, l‑a rugat să‑l ajute?
– Chiar aşa putere avea părintele Arsenie? – l‑am întrebat, nu pentru că m‑aş fi îndoit de asta (căci ştiam de la părintele Făgeţeanu că „întorcea la credinţă sute de oameni cu o predică, dacă nu chiar mii“!), ci ca să obţin mai multe detalii de la cel care a avut fericirea să stea în preajma cuviosului părinte.
– Eram într‑un salon cu multe paturi şi, ca în orice spital la vremea aceea, era neorânduială, pentru că unii jucau table, alţii cărţi şi cei mai mulţi se întindeau la discuţii pe teme medicale… Cam acesta era tabloul în care şi‑a făcut apariţia părintele Arsenie – care era îmbrăcat ca un mirean, că n‑avea voie să poarte rasă pe atunci. Vreau să‑ţi spun că n‑a scos o vorbă şi totuşi toată larma aia a încetat subit, instantaneu! Abia atunci a dat „bunicul“ bineţe… Eu îi spuneam „bunicul“, pentru că erau vremuri de prigoană, iar el era mereu urmărit din umbră şi nu avea voie să umble cu straie monahale.
Anul acesta am adus geamurile şi stucatura cerdacului cel nou, iar maşina plecase cu ele fără mine, pentru că aveam tensiune mare – 22 cu 10 – şi dacă am văzut că nu‑mi scade nicicum, am plecat aşa la drum, deşi m‑a certat soţia. Însă aici nu eram bun de nimic, îmi era prea rău, aşa că m‑am dus la părintele Arsenie şi mi‑am cerut iertare că nu mai puteam să lucrez. Şi nu vreau să spun că a făcut o nouă minune cu mine, dar uite ferestrele cele noi sunt deasupra noastră, iar eu pot sta liniştit de vorbă, pentru că nu mai am nici o problemă cu tensiunea!
– Şi cu crucea cum a fost, domnule Vâlcea?
– Păi cum să fie? La începutul lui septembrie a venit „bunicul“ la mine şi mi‑a zis să‑i fac crucea de mormânt, ba încă atunci când i‑am spus că e devreme şi că mai are de trăit, m‑a pus să‑i sculptez şi data trecerii în nemurire, şi fiindcă mi s‑a părut oarecum să fac asta, şi‑a trecut singur data când urma să ne părăsească! L‑am rugat să mai stea cu noi şi mi‑a spus că „nici o singură clipă nu vrea să apuce din vremurile ce vor veni după luna decembrie [1989]“ (aveam să văd puţin mai târziu ce vremuri văzuse el deja!). Spunea de fapt că „miroase a praf de puşcă“ înainte de a muri! Am auzit că părintele Iustin Pârvu a spus că „pustiirea aceasta a neamului românesc“ nu s‑ar fi întâmplat dacă ar mai fi trăit avva Arsenie Boca. Într‑adevăr, părintele a fost – aşa cum îi plăcea să spună – un „călugăr ca focul“ şi cred că îşi ţine şi promisiunea, pentru că „de unde s‑a dus ne ajută mai mult acum“.
M‑am despărţit de tâmplarul părintelui Arsenie şi am plecat în cimitirul – colţ de rai – al Prislopului să‑mi iau rămas bun şi de la sfântul Ardealului, cel canonizat de inimile transilvănenilor.