LOADING

Type to search

Lumea Credintei, anul V, nr. 4 (45) Aprilie 2007

Lumea Credintei, anul V, nr. 4 (45) Aprilie 2007

Share

EDITORIAL    –   O RAITĂ PRIN CER

Postul Paştilor este postul extremelor! Un post în care simţi că trăieşti, dar în care simţi că şi mori. Un post în care flămânzeşti, pentru a te sătura miraculos cu un coltuc de pâine sfinţită, întins de o mână necunoscută în cerdacul bisericii. Un post în care, deşi ferecat ca sim­ţuri (atât cât poate fiecare), eşti ca un arc întins: simţi, vezi, auzi cu mare acuitate. Un post în care, deşi mai mereu obosit, eşti surprinzător de limpede şi atent.
Şi, în toată extensia asta de voinţă, durere, bucurie, înfrânare şi slujbe, creştinul trebuie să-şi ia lecţia de Înviere. Tocmai acum când, vorba poetului, „au înnebunit salcâmii”, noi trebuie să învăţăm cu durere ce înseamnă zborul. Să luăm lecţii de levitaţie, în văzduhul  lumii de dincolo, care pare aşa de îndepărtată…
De fapt, ce înseamnă aceste lucruri? Nimic altceva decât să ne des­coperim propriul suflet, vâlvătaia dumnezeiască din noi. Arderea aceasta care are drept combustibil înfrânarea, care se hrăneşte cu abstinenţă şi tăcere, care se „detonează” la contactul cu bunul-simţ, cu smerenia.
Să spunem lucrurilor pe nume: momentul Învierii este lumea ră­văşită, întoarsă pe dos, altfel de cum o ştim noi, altfel decât am rostuit-o prin logica noastră omenească. Momentul Învierii arată ceea ce nu putem fi singuri, prin noi înşine. Arată plusul de umanitate, dar şi dumnezeire din noi. Trăim cele 6 săptămâni cu nădejde, cu tărie, cu intensitate, cu încăpăţânare. Apoi vine momentul Învierii, ne bucurăm, ne îmbrăţişăm. După care ne reîntoarcem cu totul pe pământ, punând la loc de cinste foamea, setea, somnul, tabieturile, amânările, neputinţele. Asta a fost tot? Nu, căci rămâne o nostalgie puternică după văzduhul lumii de dincolo, pe unde tocmai am dat o raită. O nostalgie care la unii se transformă în voinţă, apoi în mod de viaţă. Apoi? Evident, în Viaţă.