LOADING

Type to search

Lumea Credintei, anul V, nr. 9 (50) Septembrie 2007

Lumea Credintei, anul V, nr. 9 (50) Septembrie 2007

Share

EDITORIAL    –  PATRIARHUL RĂSCUMPĂRĂRILOR

În toiul unui interviu pentru o revistă, reporterul îi tot dădea cu „Prea Fericirea Voastră în sus, Prea Fericirea Voastră în jos…“, fiind limpede că repetase de foarte mute ori formula de adresare, tocmai spre a nu călca pe „becul“ protocolului.  După un timp, Patriarhul Teoctist l-a întrerupt şi i-a spus: „Ce tot spuneţi acolo «Prea Fericite aşa, Prea Fericite pe dincolo». Dvs. ştiţi cât de Prea Fericit sunt eu cu adevărat? Nimeni nu-mi ştie taina şi nesomnul“.

Un adevăr vechi de când lumea: cu lucrurile bune te obişnuieşti repede. Abia când dispar constaţi că nu sunt eterne. Deoarece binele (spre deosebire de rău) pare să nu aibă sfârşit – pentru că nimeni nu şi-l doreşte. Răul însă este „pichetat“, atent monitorizat pentru a-i înţelege – cu o secundă mai devreme – slăbiciunile, dar şi sorocul.
Aşa a fost legătura noastră – credincioşi, cunoscuţi, colaboratori – cu Patriarhul Teoctist. De lungă respiraţie, de timp parcă fără de sfârşit. Acest timp al prezenţei sale, care părea etern, a împiedicat multe explicaţii sau iertări să se consume, pentru că nimeni nu credea că se poate termina cu adevărat. În schimb, a favorizat lucrarea, sinergia şi răscumpărarea.
Da, putem spune că Patriarhul Teoctist a trăit, după 1989, vremea răscumpărării. Şi asta poate că l-a şi menţinut în starea de tinereţe secundă, intrată în „prelungiri“, cu care ne obişnuiserăm cu toţii. Înzestrat cu un dat genetic solid, ţărănesc, cu calităţi sufleteşti remarcabile, dar mai ales cu o credinţă genuin-elaborată – dar de netăgăduit –, omului acestuia îi mai trebuia doar un act de metanoia pentru a părăsi lumea cu direcţia Cer! Actul s-a consumat aproape în fiecare zi din primii ani de după 1989, când a fost contestat, ocărât, jignit, umilit. Începând cu oamenii din apropiere. Apoi, când societatea românească s-a mai aşezat în matcă, a fost dispreţuit, condiţionat, ameninţat – de clasa politică sau de mass-media.
Aşa a rezistat, într-un tumult sufletesc de fiecare zi, căutând să înţeleagă de ce? Cârtitorii de profesie decretaseră că îşi bagă capul în pământ, ca struţul, şi face pe niznaiul. Unii spuneau că mimează o senilitate de camuflaj. Alţii stabiliseră că trecuse pe „pilot automat“, insensibil la tot şi toate. În fine, ultimii „ştiau“ că nu are coloană vertebrală şi face toate jocurile posibile, numai să reziste în scaun.
În faţa atâtor diagnostice comportamentale ale ilustrului caz de Prea Fericire, nu pot pune în contra-balanţă decât convorbirea pe care am avut-o cu acest om, cu ceva  ani în urmă, în biroul său, după o filmare pe care am făcut-o pentru televiziune. După obişnuitele „amintiri“ – toate însă cu bătaie la situaţia actuală – Patriarhul a coborât tonul discuţiei, alunecate oricum spre monolog. Nevoia de destăinuire o simte orice om, chiar dacă are 90 de ani şi este Patriarh al Bisericii. Venind vorba despre viaţa lui personală, despre care l-am întrebat direct, aproape necuviincios, bătrânul a tăcut o clipă. Ochii îi lunecau cu îngrijorare detaşată prin biroul său impunător din Palatul Patriarhal. Îi lunecau pe diferite obiecte, majoritatea primite la diferite ocazii: vase cu tot soiul de inscripţii, icoane de tot felul, ştergare, obiecte sculptate, albume, nimicuri.  Şi-a potrivit şiragul alb de mătănii pe mâna translucidă, cu vinişoarele în relief. Mirosul de mir, naftalină şi crini din încăpere luase locul conversaţiei. „Viaţă personală… Domnule Bucuroiu, eu nu ştiu ce e aia viaţă personală. Nici nu am cum, nici nu îi e dat unuia ca mine să ştie“. L-am provocat în continuare cu întrebări abrupte şi am obţinut următoarea mărturisire, pe care a făcut-o oarecum jenat de a nu fi bănuit de fariseism sau exprimare în slogane. Rostea aproape în şoaptă: „Viaţa mea e viaţa Bisericii. De la 13 ani sunt în Biserică. Este toată viaţa mea acolo. Ştiţi, când sunt atacat, când sunt pus în dificultate, eu sufăr. Dar nu pentru mine sufăr, eu nu contez, ci pentru Biserică. Nu pot trăi în afara realităţii Bisericii, eu nu ştiu cum e «afară». Puţin îmi pasă de mine, de Teoctist ăsta. Nu pot mărturisi nimănui ce grea e povara asta şi nimeni nu mi-o poate lua de pe umeri“.

Această mărturisire făcută unuia ca mine – un laic tânăr, care a scris chiar împotriva lui cu ani în urmă, când duhul înnoirii ne „soma“ să luăm atitudine – m‑a marcat profund. Cu atât mai mult m-a obligat să-mi revizuiesc gândurile despre persoana sa şi să-i reconsider atitudinea publică. Făcându-mă părtaş stărilor lui, m-a făcut să înţeleg că realitatea Bisericii depăşeşte cu mult viaţa exterioară a fiecăruia (indiferent de care parte a altarului suntem aşezaţi) şi numai lucrurile profunde rămân cu adevărat să lucreze. Aceasta este o şoaptă pe care Patriarhul Teoctist mi-a comunicat-o, înainte să ne despărţim: „Ştie numai Dumnezeu taina fiecăruia…“
Părinte Patriarh, care o fi fost taina întristatei Voastre Prea Fericiri?

1 Comment