Revista:

Centre ale artei Bizantine din Italia

id23_ceva.jpg.jpg

Urmele bizantine se regăsesc în întreaga Italie, atestând măreţia unică a spiritualităţii şi artei romano-bizantine, pe fondul unităţii bisericeşti a primului mileniu, în care inima culturii şi civilizaţiei creştine a fost Bizanţul ortodox şi imperial. Ne propunem ca în acest an să prezentăm în serial principalele centre de artă bizantină din peninsulă, cu sintetice date istorice, arhitecturale şi iconografice, dar mai ales cu o bogată ilustraţie fotografică.

RAVENA

Puţină istorie
Important centru al artei bizantine, Ravenna este un oraş care îşi are originile în mileniul al 2-lea î.Hr., când aici au ajuns grecii, care fondară aşezarea. Mai târziu, umbrii şi apoi celţii îşi puseră şi ei amprenta pe aceste locuri.
Romanii îi înfrâng pe celţi şi intră în Ravenna la sfârşitul secolului al 3-lea – începutul celui de-al 2-lea î.Hr. Primul împărat roman, Augustus (63-14), construieşte în apropiere de Ravenna un mare port militar, capabil de a adăposti 250 de nave. Oraşul care se ridică în apropierea portului se numi Classe, de la latinescul classis= flotă.
Creştinismul ajunge mai întâi la Classe şi mai apoi la Ravenna. Primul episcop al bisericii ravennate a fost Sf. Apollinarie (sf. sec al 2-lea – înc. sec. al 3-lea). Primii episcopi îşi avură reşedinţa în Classe, apoi sediul episcopal se transferă la Ravenna (sf. sec. al 4-lea), unde fură construite catedrala, baptisteriul şi sediul episcopal.
O dată cu invaziile barbare din anii 376, 406, 451, 455, Imperiul Roman se divizează în două părţi, cu scopul unei mai bune apărări: o parte orientală, cu capitala la Constantinopol, şi o parte occidentală. Pentru partea occidentală, capitala a fost adusă la Ravenna în anul 402. Împăratul care are reşedinţa la Ravenna este Honorius, în timp ce acela care are reşedinţa în Bizanţ este Arcadius. Ambii sunt fii împăratului Teodosie, mort în 395.
La moartea lui Honorius (423), îi succede fiul surorii sale Galla Placidia, Valentinian III. Acestuia îi succedară alţi împăraţi, până în 476, când un barbar, Odoacru, îl detronează pe acela care a fost ultimul dintre împăraţii romani: Romulus Augustulus.
Odoacru se declară rege al teritoriului italian în numele împăratului de la Bizanţ. Acesta din urmă nu acceptă situaţia şi îl însărcinează un alt barbar, Teodoric, şef al ostrogoţilor, să îl destituie pe Odoacru. Teodoric ajunse la Ravenna, o asedie timp de 3 ani, o ocupă în 493 şi îl ucise pe Odoacru.
Teodoric muri în 526. Un an mai târziu deveni împărat al părţii orientale a Imperiului Roman un om puternic, energic, inteligent: Iustinian. El hotărî să reconstituie întregul imperiu şi întreprinse mari operaţiuni de război pentru a recupera Africa (ocupată de vandali), Spania (ocupată de vizigoţi) şi Italia (unde se aflau ostrogoţii). Ravenna fu ocupată de către armata bizantină în 540, în timp ce întreaga Italie fu eliberată în 553.
Ravenna încă este capitală, dar fără îm­părat. Pentru a guverna, împăratul Bizanţului trimite la Ravenna o persoană care ia titlul de exarh. Exarhul este dăruit cu toate puterile, dar rămâne supus împăratului. El avea putere doar asupra Italiei, acum devenită bizantină.
Biserica San Vitale
Dintre monumentele Ravennei – cum ar fi, printre altele, Sant’ Apollinare Nuovo, Sant’ Appollinare in Classe, baptisteriul neonian, baptisteriul arian, mauzoleul Gallei Placidia, Sf. Ioan Evanghelistul, mauzoleul lui Teodoric – vom descrie în acest număr Biserica San Vitale.
Construcţia acestui grandios edificiu, realizat aproape în acelaşi timp cu Sf. Sofia din Constantinopol, a fost iniţiată de episcopul Ravennei, Ecclesius, în 526. Lăcaşul a fost sfinţit de către arhiepiscopul Maximian, în 548.
Modelul acestei biserici l-a constituit Biserica Sf. Sergiu şi Vah din Constantinopol. Edificiul este de plan octogonal, cu un ambulacru deasupra căruia se află tribunele, rezervate reprezentanţilor familiei imperiale, dar şi femeilor. Tot de influenţă constantinopolitană sunt nartexul (pridvorul) şi atriumul (o curte cu portice, alipită edificiului).
În interiorul edificiului, cei opt ­stâlpi care constituie octogonul central sunt reuniţi – cu excepţia părţii răsăritene dinaintea altarului – prin exedre arcuite, cu două etaje de câte două coloane. Stâlpii au proporţii zvelte şi urcă dintr-o zvâcnire de la paviment până la trompele de colţ, fără a fi întrerupţi de cornişe, ceea ce dă edificiului un aspect de „dematerializare”. Pereţii sunt decoraţi la primul nivel cu marmură, provenită din carierele din Proconez.
În altar se află superbe mozaicuri, care dau edificiului un aspect fastuos. Decoraţia parietală cuprinde atât modele vegetale, de inspiraţie antică târzie (vase din care izvorăsc vrejuri, ramuri cu fructe), dar şi elemente ale simbolisticii creştine (viţa de vie, porumbeii, păunul). Pe pereţii laterali ai altarului se află compoziţii ce reprezintă scene din Vechiul Testament, iar pe bolta altarului este figurat Mântuitorul, flancat de doi arhangheli, apoi de Sf. Vitalie şi de episcopul Ecclesius.
De o parte şi de alta, în registrul inferior, se află două mozaicuri celebre: unul reprezentându-l pe împăratul Iustinian, înconjurat de suita sa, iar celălalt reprezentând-o pe împărăteasa Teodora, de asemenea cu suita sa.
La rândul său, San Vitale a fost luat ca model de către arhitectul Odo din Metz, pentru a realiza pentru Carol cel Mare capela sa de la Aachen.