Revista:

Părintele Ioanichie Bălan: tezaurarul cuvintelor de aur

id20_dsc00201.jpg.jpg

„Arhim. Ioanichie Balan a fost un mare tezaurar al cuvintelor de aur ale bătrânilor monahi români, mai mult sau mai puţin uitaţi”

 

Zic uneori oamenii că se duc dintre noi duhovnicii mari şi nu se mai găsesc alţii să le ia locul. Afirmaţie în parte adevărată. Dar nu recunoaştem şi cealaltă parte a realităţii, şi anume aceea că în zilele noastre nu doar duhovnicii sunt rari, ci şi credincioşii cu suflete de aur. Şi unii şi alţii trebuie preţuiţi. Şi cei dintâi şi cei de pe urmă au importanţa şi rolul lor distinct în viaţa Bisericii.
Între slujitorii dăruiţi de Dumnezeu cu mulţi talanţi a fost şi părintele Ioanichie Bălan. Călugăr vechi şi încercat, duhovnic, propovăduitor al cuvintelor vieţii veşnice, scriitor şi cronicar, editor şi păstrător al cuvintelor bătrânilor, cuvioşia sa a fost ca o lumânare de ceară curată care a ars frumos într-o vreme în care întâlneai la tot pasul întunericul unei orânduiri străine de lumina neapusă a Evangheliei.

 

Părintele Ioanichie a îmbrăcat haina smereniei în istorica Mânăstire Neamţ, fiind tuns în cinul monahilor de Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Sebastian Rusan. În scurt timp, a devenit unul dintre cei mai cunoscuţi slujitori ai Bisericii noastre. Tânăr şi inimos, dăruit cu elan misionar şi cu înţelepciune din izvorul cel pururea curgător, Ioanichie Bălan, pe atunci ierodiacon, a cunoscut pustiirea mânăstirilor prin acel decret comunist care a provocat în toate ţinuturile româneşti cel mai mare cutremur spiritual din zbuciumatul veac XX. A plâns cu monahii trimişi pe drumuri, fără haine şi fără merinde, într-o lume care nu-i iubea şi nu-i înţelegea. El este autorul unor versuri care vorbeau printre lacrimi de paharul amar pe care numeroşi monahi au fost nevoiţi să-l bea în „ţara îndepărtată” în care fuseseră exilaţi. A crezut însă cu tărie că va veni o vreme când Domnul iarăşi o să-i cheme. Pentru cei mai mulţi dintre ei, dorul după taina vieţuirii călugăreşti şi după rânduiala monahală a rămas nestins, în ciuda prigonirilor.
Obligat să părăsească mânăstirea inimii sale – Sihăstria –, Ioanichie Bălan a făcut din Mânăstirea Bistriţa (jud. Neamţ) o cetate a spiritualităţii ortodoxe pentru iubitorii de înălţimi duhovniceşti. 20 de ani, cât a durat „exilul de la Bistriţa”, ierodiaconul şi mai apoi ieromonahul Ioanichie şi-a mângâiat sufletul cu puterea tămăduitoare a rugăciunii şi a lacrimilor.
Cu toiag şi traistă, purtând cu el condeiul însemnărilor şi cronica cu multe foi albe a monahilor, Ioanichie Bălan a bătut la porţile mânăstirilor din toată cuprinderea românească. A întrebat călugării bătrâni, atâţia câţi mai erau, a căutat prin vechi acte de cancelarie şi însemnări pierdute prin biblioteci şi arhive, a dat la o parte frunzele veştede de pe mormintele din cimitirele mânăstireşti, a iscodit în stânga şi-n dreapta şi a ascultat la ceas de priveghere şoapte negrăite aduse din adânc de istorie. În chilia lui, ocrotit de icoane şi de lumina nestinsă a candelei, a lucrat în linişte la alcătuirea Patericului românesc şi a Vetrelor de sihăstrie românească. A intervievat monahi cunoscuţi şi necunoscuţi, ierarhi şi profesori de teologie. A căutat răspunsuri pentru multe dintre întrebările oamenilor din vremurile de atunci. Cărţile lui, căutate ca pâinea caldă, nu erau uşor de procurat. După ce a trecut de cenzura dictaturii, tirajul cărţilor a făcut o adevărată „revoluţie” în viaţa noastră bisericească.
În primele luni ale anului 1990 numele său s-a aflat printre candidaţii la stăreţia celei mai mari mânăstiri româneşti, dar dânsul a preferat „zăbava” cea plină de farmec a cărţilor şi a însemnărilor cronicăreşti. Străluciţii monahi sihăstreni au găsit în Ioanichie Balan un alt Proclu, ucenicul fidel învăţătorului său, un alt Ioan Moshu, ori un continuator al operei cronicăreşti a episcopului Narcis Creţulescu. Datorită strădaniei sale, viaţa de pateric a monahilor nu s-a pierdut. Nici cuvintele lor. Dacă astăzi au şi românii un Pateric propriu, cum au cei din Pustiul Nitriei, din Sinai, din Athos, din Lavra Peşterilor sau din alte locuri „umbrite” de rugăciuni sihăstreşti, acesta este meritul incontestabil al părintelui Ioanichie Bălan.
Tot lui i se datorează alcătuirea vieţii marilor duhovnici Paisie Olaru şi Cleopa Ilie, care aşteaptă în liniştea rugăciunilor făcute pentru ei confirmarea canonizării oficiale, pentru că încă din timpul vieţii lor sinodul evlaviei populare le-a acordat cea mai înaltă preţuire.
Părintele Ioanichie Balan a fost şi un evlavios pelerin. În Ţara Sfântă, pe cărările Athosului, pe urmele martirilor din vechile catacombe, însoţit de părinţii Sihăstriei, a cerut binecuvântarea sfinţilor şi a băut apă vie din izvoarele Ortodoxiei. După fiecare călătorie a venit cu zeci de pagini scrise, ca şi în trecute vremi, de pelerini celebri. După ce le-a aranjat şi le-a revăzut, le-a publicat, făcând cunoscut astfel credincioşilor români istoria Ierusalimului sau a altor locuri sfinte.
Părintele Ioanichie a fost şi un monah iubitor de rugăciune şi de linişte. Căuta bucuria rugăciunii şi a împlinirii canonului. Când timpul nu-i îngăduia, intervenea părerea de rău şi umilinţa smerită. Avea momente de înaltă trăire mistică. Dincolo de omenescul din el, bucuria comuniunii cu lumea sfinţilor îi inunda sufletul şi mintea. Era şi un bun predicator. Omiliile ţinute la Sihăstria erau ascultate în linişte şi au dat roade bogate. Mai avea încă şi alte multe proiecte pe care ar fi vrut să le vadă împlinite. Strădaniile sale s-au lovit însă în ultimii ani ai vieţii de o boală grea şi rară. Nu-i mai cunoştea pe cei din preajmă, uitase de cărţi şi de paginile la care încă mai avea de lucrat. O linişte totală i-a pregătit plecarea dintre pământeni şi o nerăutate ca a pruncilor l-a cuprins înainte de a moşteni Împărăţia Cerurilor. S-au îngrijit de el, în totală dăruire şi rânduială, monahia Maria Bălan, sora sa după trup, şi protos. Petru Bălan, nepotul şi continuatorul trudei sale.
În zilele mutării sufletului său la veşnicele locaşuri mă aflam într-un pelerinaj la Sf. Munte Athos. În 24 noiembrie (11 noiembrie, după rânduiala athonită), ziua în care trupul i-a fost aşezat în casa de lut a părinţilor săi, aflându-mă la Vatopedu, am săvârşit în biserica cea mare a vestitei chinovii o slujbă specială de pomenire pentru părintele Ioanichie. Zilele următoare, duminică 12 noiembrie şi luni 13 noiembrie (după calendarul athonit), la Prodromu, în numeros şi ales sobor de arhimandriţi şi profesori de la Centrul Eparhial şi de la Facultatea de Teologie „Dumitru Stăniloae” din Iaşi, l-am pomenit pe cuviosul monah sihăstrean. În toate chiliile româneşti din Athos s-au făcut în zilele acelea rugăciuni pentru odihna şi iertarea sufletului său.
Arhim. Ioanichie Balan a fost un mare tezaurar al cuvintelor de aur ale bătrânilor monahi români, mai mult sau mai puţin uitaţi. S-a întâlnit acum cu ei în bucuria şi în lumina Împărăţiei şi va fi găsit acolo vistieria pe care a agonisit-o în viaţa-i pilduitoare, ce rămâne pentru noi o icoană a Sfintei Ortodoxii.