Revista:

Reprezentarea Sfintei Treimi in iconografia ortodoxa

id21_ingeri.jpg.jpg

Învăţătura despre Sfânta Treime (Teologia) şi cea despre Întrupa­rea Fiului lui Dumnezeu (Iconomia) reprezintă dogmele fundamentale ale Bisericii Ortodoxe, nucleul tuturor simboalelor de credinţă şi centrul reflecţiei teologice patristice şi contemporane, care condiţionează întrega credinţă şi trăire creştină. „Suprema taină a existenţei”, după cum mărturiseşte Părintele Stăniloae, „care explică toate şi fără de care nu se poate explica nimic”, taina Sfintei Treimi reprezintă punctul culminant al apofatismului creştin ortodox, o cruce a gândirii omeneşti. De aceea transpunerea ei în limbaj plastic a constituit o piatră de încercare pentru iconografia ortodoxă, iar primele reprezentări ale Sfintei Treimi au apărut abia o dată cu precizarea învăţăturii de credinţă trinitare de către Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325).Având ca sursă de inspiraţie teofaniile treimice consemnate în Vechiul şi Noul Testament, precum şi dogma Bisericii referitoare la Dumnezeu Unul în fiinţă şi întreit în persoane, zugravii creştini au găsit diferite modalităţi de a reprezenta Sfânta Treime, unele izbutite, altele îndepărtându‑se însă de la adevărul de credinţă. Se poate urmări o evoluţie a aces­tor reprezentări, începând cu sec. 4 şi cul­minând cu celebra Troiţă a Cuviosului Andrei Rubliov (sec. 15), tip iconografic autorizat de către Sinodul Stoglav (al Celor o sută de capitole) din Moscova, în 1551 şi care s‑a impus ca o formulă normativă în arta ortodoxă.
Acest tip iconografic, cunoscut sub numele de Filoxenia lui Avraam, apărut de tim­puriu, este cunoscut în două variante: va­rianta narativă, în care apar redate toate elementele constitutive ale episodului biblic (Avraam şi Sarra, stejarul, cortul, jert­firea viţelului, pregătirea celor trei măsuri de făină) şi varianta atemporală, în care accentul se transferă de la momentul istorico‑biblic în planul veşniciei, magistral ilustrată de Troiţa rublioviană.
Vizita celor Trei Oaspeţi Cereşti la Stejarul lui Mamvri şi ospătarea lor de către Avraam, episod relatat în Fac. 18, 1‑16, este considerat de către Tradiţia Bisericii drept principala prefigurare veterotestamentară a Sfintei Treimi. El a cunoscut de‑a lungul timpului variate interpretări în scrierile patristice şi compoziţiile imnografice, care pot fi grupate în trei niveluri de exegeză: anghelologic, hristologic şi triadologic. În cele ce urmează, vom trece în revistă aceste interpretări şi formulele iconografice pe care ele le‑au inspirat, pe baza valorosului studiu al ieromonahului G. Bunge, Icoana Sfintei Treimi a Cuviosului Andrei Rubliov.
Interpretarea celor Trei vizitatori ai lui Avraam ca fiind îngeri o regăsim la Sf. Ap. Pavel (Evr. 13, 2) şi mai târziu la Clement Alexandrinul (†215), în Stromatele. Interpretarea în sens hristologic a episodului are o puternică bază în Tradiţia Bisericii care înţelege în general teofaniile Vechiului Testament ca fiind hristofanii. Sf. Justin Martirul şi Filozoful (†165) consideră că Cel Căruia I s‑a închinat Avraam era Logosul însoţit de doi îngeri, idee pe care o regăsim şi la Eusebiu de Cezareea (†339), Sf. Ioan Gură de Aur (†403) şi Sf. Roman Melodul (†560). Alături de exegeza în cheie hristologică a teofaniei de la Mamvri, odată cu sec. 4 s‑a impus, dar nu în sens exclusiv, şi o interpretare trinitară a acestui episod, susţinută de numeroşi Părinţi şi Scriitori Bisericeşti: Didim cel Orb (†389), Sf. Ambrozie al Milanului (†397), Fer. Augustin (†430), Sf. Chiril al Alexandriei (†444), Sf. Maxim Mărturisitorul (†662). În mod lim­pede teologhiseşte şi imnograful Mitrofan al Smirnei (sec. 9) într‑unul din Canoanele treimice: „Când de demult Te‑ai arătat lămurit lui Avraam în Trei Ipostasuri, dar Unul singur după Firea Dumnezeirii, ai arătat în chip nepătrunsul cunoaşterii lui Dumnezeu”.
Episodul biblic şi variantele sale de interpretare au constituit surse bogate de inspiraţie pentru artiştii creştini, determinând conturarea câtorva tipuri iconografice. Cea mai veche reprezentare creştină cunoscută a Filoxeniei lui Avraam, o frescă dintr‑o catacombă de pe Via Latina (Roma, începutul sec. 4), reprezintă o îmbinare a tipului anghelologic, la nivel formal (reprezentarea a trei tineri imberbi, înveşmântaţi în alb), cu tipul trinitar, la nivelul conţinutului (marcată prin identitatea fizionomiilor şi gesturilor celor trei tineri). Tipul hristologic‑narativ, caracterizat printr‑o discretă detaşare a Îngerului central faţă de ceilalţi doi Îngeri (prin prezenţa mandorlei sau prin gestică) este reprezentat îndeosebi de mozaicul din altarul bazilicii San Vitale (Ravenna, sec. 6). Îmbinarea armonioasă dintre interpretarea formal anghelologică (investirea celor Trei Oaspeţi cu aripi şi toiege) şi hristologică (nimbul roşu şi sulul purtate de Îngerul central) cu cea trinitară (identitatea fizionomică a celor Trei) se regăseşte şi în unele mozaicuri bizantino‑normande din Sicilia (sec. 12-13). Conturarea unui tip iconografic aparte, hristologic‑trinitar, este atestată de o miniatură din Psaltirea Barberini (sec. 11) şi de două reprezentări din Novgorod (o frescă atribuită lui Teofan Grecul, din Biserica Schimbarea la Faţă, 1378, şi o icoană din Biserica Sf. Gheor­ghe, sec. 15). Caracteristice acestui nou tip sunt gruparea celor Trei personaje în jurul unei mese semicirculare, detaşarea evidentă a Îngerului central (dimensiune impunătoare, cromatica veşmintelor, sulul din mâna stângă, iar mai târziu nimbul cruciger şi numele de IC XC) şi înscrisul Sfânta Treime. O dezvoltare a acestei formule iconografice apare în două icoane bizantine de sec. 14 (din catoliconul de la Vatoped şi din Muzeul Benaki, Atena), în care perspectiva frontală e slăbită şi la Îngerul central, cele Trei personaje se disting doar prin gestică şi mimică, iar fundalul e constituit dintr‑un bogat decor arhitectural. De asemenea Filoxenia lui Avraam este bine reprezentată şi în tradiţia iconografică românească, putând menţiona aici icoana din colecţia Mănăstirii Sinaia, zugrăvită de Pârvu Mutu (sec. 17), şi frescele de la Humor (1532), Sf. Dumitru, Suceava (1535), Suceviţa (1595), Surpatele (sec. 17) sau Cozia (1794).