Revista:

„Români care plâng în Rusia, ruşi care plâng în România” – Primul film rusesc despre România creştină

id16_filmandromania.jpg.jpg

Despre Rusia de azi se poate citi, accidental şi infim, în unele enclave culturale din România. Informaţiile despre România contemporană, însă, lipsesc cu desăvârşire din fostul imperiu eurasiatic. Cu atât mai salutară iniţiativa unui studio independent de film din Moscova, Enciclopedia Ortodoxă, de a realiza un documentar tematic despre România, parte a unei serii TV de 12 episoade: Planeta Ortodoxiei.
Abordarea creştinismului ortodox românesc într-un documentar de 25-30 de minute, interesat deopotrivă de trecut şi de prezent, e neaşteptat de dificilă, mai ales când publicul-ţintă e total străin de ce ştim sau credem noi despre noi înşine. Şi totuşi, intuiţia şi credinţa realizatorilor, ajutate de primirea caldă şi avizată a celor de aici, ca şi de o serie de împrejurări care nu pot fi numite altfel decât lucrare dumnezeiască, au condus la configurarea unei imagini unitare, bogate şi stenice a României creştine.

Pelerini cu camera în mână

Un pelerinaj sui-generis cu camera în mână, pe un traseu modificat, uneori, din mers; nu o dată, realitatea vie surclasa ori punea în paranteză date extrase din surse livreşti. Din motive în aparenţă strict tehnice, manageriale sau birocratice, dispar din graficul de filmare (distribuit pe un număr limitat de zile) locaţii răsunătoare de tip muzeal sau turistic, fiind înlocuite cu altele, mai puţin „comerciale” sau pitoreşti, dar mărturisitoare ale credinţei vii, organic impregnate în etnos. Ce greu e să sesizezi, în tumultul străzii, atributele românismului expuse în manualele şcolare! Dar iată că realităţi care pentru intelectualul de cafenea par literă moartă îşi relevă mult mai bine esenţa de la distanţa altei culturi…
Pe rând, „cade” Săpânţa în favoarea Văii Plopului; „cad”, cu mare regret pentru toţi, „giocondele bucovinene” (cum numea un funcţionar local Voroneţul şi lăcaşele-surori patronate de UNESCO!) în avantajul Neamţului – punte de legătură între ortodoxia greacă, română şi slavă; Putna „se detaşează” în detrimentul Curţii de Argeş, acoperită momentan de schele; mănăstirea impregnată de parfum bizantin Radu-Vodă „cedează” în faţa austerei Biserici a Eroilor Revoluţiei… Din răsfoirea aparent pripită a cărţilor de istorie un discernământ mai presus de cel omenesc dă la iveală file din Cartea Vieţii. În fond, în toate locaţiile alese, astăzi „se întâmplă ceva important”; celelalte pot fi găsite oricând în ghiduri turistice şi de arhitectură sacră, ori vor apărea, Dumnezeu ştie, într-un alt film… Simţim cu toţii că acest scrabble, al cărui cuvânt-cheie rămâne credinţa, este modelat, optimizat, actualizat de aripa unei ­puteri nevăzute. „Înseamnă că v-aţi rugat pentru asta!” – va replica zâmbitor un monah dobrogean.
O echipă de filmare minimală, un reporter, un consultant ştiinţific local, un translator şi drumurile lungi ale Dobrogei, Subcarpaţilor şi Moldovei…
“Am fost avertizaţi că nu suntem iubiţi aici, că România este o ţară dificilă, că filmările vor merge greu. Şi a fost exact invers. Şi că în Bulgaria, ţară prietenă, va fi uşor. Şi iar a fost invers… Când am trecut graniţa, cu autobuzul, la Giurgiu, peisajul sărăciei dezolante ne-a tăiat tot elanul. Dar iată că, deodată, România ni s-a deschis: cu oamenii ei, cu o căldură care ne este atât de familiară, cu adâncimi istorice atât de puţin cunoscute la noi, cu realităţi de o profunzime nebănuită” – mărturiseşte regizorul Valeri Balayan, documentarist şi scenarist apreciat în Rusia, autor a peste 50 de documentare, unele de mare succes. Nu e un mistic în sensul clasic al termenului, ci un om cu un respect profund pentru tot ce înseamnă spirit religios şi demnitate umană; graţie obârşiei armene, are o simpatie specială pentru naţiunile mici.
Aflu că documentariştii sunt oameni care ştiu să asculte, că, spre deosebire de profesioniştii ficţiunii, trebuie să ştie să-şi pună eu-ul în umbră pentru a se lăsa pătrunşi de vibraţia realităţii investigate. „Făcând un film, nu facem doar voia noastră, ci o voie de Sus. Suntem întâmpinaţi de o realitate anume, iar noi nu suntem decât fluierul, instrumentul muzical, care îi redă vibraţia. Eu nu sunt regizorul, ci doar moaşa, care aduce la lumină un fapt de viaţă existent”.
Piatra de rezistenţă a lui Valeri Balayan e Boris, comentatorul. Frumos de topeşte cadrul, curat ca o lumânare, luminat de o căldură copilărească, foarte tânărul Boris e un reporter TV şi actor cunoscut în Rusia. A apărut într-un serial TV de succes, conduce câteva emisiuni de audienţă pentru tineret, e laureatul unui premiu pentru jurnalism. Stăpâneşte câteva limbi, iar dragostea de oameni şi uşurinţa de a improviza îl fac să se simtă acasă oriunde.
Părintele Nicolae Tănase – Valea Plopului. Primul contact cu România creştină e copleşitor. Au aflat despre fondatorul Fundaţiei PRO-VITA şi activitatea sa din surse occidentale, dar personalitatea părintelui depăşeşte cu mult orice pagină scrisă; chiar şi pelicula nu va surprinde decât în parte vitalitatea statuară a privirii, fierbinte şi ascetică în acelaşi timp, duioasă şi fermă, cu care părintele îşi îmbrăţişează interlocutorii. Discuţia continuă mult după oprirea camerei, într-o concentrare şoptită de mărturisiri şi poveţe. Un magnetism indicibil se stabileşte spontan între oameni atât de diferiţi ca profesie, atât de depărtaţi ca aşezare şi limbă. Revelatorie ca un arc de curcubeu, o arcadă a Bisericii Nevăzute, pe care catehismele atât de rar ştiu să o facă sensibilă, răsare între ­inimi… „Să facem aici trei colibe!”…

În inima andreiană a Dobrogei

Orele nopţii. Tăceri. Mersul uşor zdrun­ci­nat al microbuzului. Oameni dormind, printre scaune şi aparatură de filmare, oameni citind, oameni răsfoind la lanternă desfăşurătorul zilei de mâine, într-o tăcere deplină. „Dea­lurile Murfatlarului!” – exclamă exultant şoferul, dar fără mare efect.
Dobrogea. Derventul şi Peştera Sfântului Andrei – două mari coloane de lumină din trunchiul creştinismului primar, însămânţat de primii martiri şi apostoli în Dacia, ce va rodi arborescent, peste veacuri, în eflorescenţa de la Voroneţ, Suceviţa, în ramificaţiile vâlcene, în ramurile crucificate ale Ardealului… Avem senzaţia că parcurgem cronologic, în grabă, reperele nodale ale unui arbore al credinţei.
“Peste tot pe unde trecem, am senzaţia de pământ încreştinat, pământ sfinţit la fiecare pas”, mărturiseşte, parcă din senin, regizorul, altminteri rezervat în elogii. „Românii simt asta în Rusia! Câţi pelerini nu s-au cutremu­rat până la lacrimi de sfinţenia locaşelor ­voas­tre!”. Există ruşi care aşa simt în România.
Peştera Sfântului Andrei – loc de adevărată sihăstrie şi azi. Instalarea luminilor durează mai bine de o oră. Afară plouă mărunt. Ne adăpostim cu toţii în peştera-biserică, printre icoane naive. Abia târziu, de oboseală, ne lăsăm pe băncuţele săpate în piatră („E voie să stăm aici?”), unde atâţia bolnavi şi-au găsit vindecarea. Cupola înaltă, săpată în stâncă, străpungând vizibil muntele-mamă până mai sus de coroana copacilor, întăreşte senzaţia de coloană de lumină coborâtă din cer direct pe altar – lumina necreată ce a pus temelie lăcaşurilor scite. „Nu-ţi vine să mai pleci de aici!”.
Peste trei dealuri, Derventul ne întâmpină în toată impozanţa simplităţii sale ascetice, con de slavă în linearitatea uşor boltită a peisajului dunărean. O frumuseţe absolută! Solaritatea abundentă şi clară, dilatând mult lungimea zilei de octombrie şi amintind atmosfera grecească, prelungeşte sentimentul trunchiului de lumină primară ce fecundează, din zorii civilizaţiei, aceste meleaguri.

Minunile lui Ştefan cel Mare

Moldova lui Ştefan. O constelaţie de mănăstiri, una mai importantă ca alta, şi ultimele două zile de filmare. Câteva interioare, un plan-ansamblu pe o coamă de deal, un interviu, un comentariu sincron – şi ziua-lumină se duce.
Neamţul. Centrul monahal, de cultură şi viaţă isihastă al întregului Răsărit târziu-medieval. Vatra Cuviosului Paisie Velicikovski, cărturarul slav îndrăgostit de lumea valahă, întemeietor de mănăstiri, formator de duhov­nici, aşezător de rânduială athonită în Moldova, Rusia şi Ucraina. Amprenta sa asupra spiritualităţii unei întregi epoci istorice, iradia­tă pe multe generaţii şi meridiane, şi-a câştigat un nume: paisianism.
În sfârşit, Putna, „Ierusalimul românesc”, cum grăiesc pisaniile locului. Dealurile lui Ştefan – „şi minunile!”, va completa monahul Dosoftei, pentru care prezenţa marelui voievod în viaţa cotidiană e o realitate. „Nu ştiţi câte minuni face Sfântul Ştefan aici pentru noi!”. Urcăm dealul pieptiş, prin noroi, printre câinii de stână, care nu cunosc comanda „Motor!”. Vremea capricioasă dă de furcă operatorului. Părintele ne ajunge din urmă, e aproape imponderal, depăşeşte nişte cai albi ce pasc la marginea codrului arămiu (ce baftă pentru regizor!), ne ceartă, glumeţ, că nu l-am aşteptat în biserică, potrivit „ascultării”. De la „ascultare” trecem la specificul Ortodoxiei româneşti. „Ce întrebare mare pentru un călugăr aşa de mic!”, remarcă părintele (care nu-l depăşeşte cu mult în vârstă pe Boris). Odinioară anima serile Tarkovski din Bucureşti. E la curent cu Ostrovul şi cu „orice mişcare” spre credinţă venită dinspre a 7-a artă.
Soarele se revarsă deodată din perdeaua groasă de nori când părintele ne mărturiseşte despre tainele lucrării lui Ştefan; cineaştii balansează instantaneu între uimire, bucurie neaşteptată şi urgenţa de a absorbi pe peliculă – până nu dispare! – splendoarea de altar a plaiului putnean exaltat de azur. Totul durează câteva clipe. Regizorul îşi aminteşte un caz similar petrecut în Rusia, când actorul, un om religios, îngenunchease să se roage pentru reuşita filmării…

Vlădicească îmbrăţişare

Printre peripluri pe plaiuri îndepărtate, reuşim să avem o întrevedere cu P. S. Ciprian Câmpineanul, Episcopul-vicar al Bucureş­tilor. O căldură firească, prietenească şi acce­sibilă învăluie sala de recepţie. Înaltul prelat vorbeşte despre „Ortodoxia deschisă” a românilor – păstrarea identităţii religioase, fără respingerea aproapelui de altă credinţă. Mingea e aruncată cu gentileţe direct la fileu („De ce nu putem şi noi să gândim astfel?”): problema Bisericii Basarabiei pluteşte în aer, urmează foarte curând o întrevedere la nivel înalt, chiar la Moscova şi, cine ştie, poate va pune cineva o vorbă bună… Mai ales că am putea colabora de acum şi la nivel de televiziuni… Pe Boris protocolul nu-l sperie, continuă să vorbească îndelung cu Episcopul după plecarea echipei de filmare, întrebările ţâşnesc, personale, adresate ca unui duhovnic, răspunsurile îl copleşesc, sunt şi ele exact la fileu, „dragostea e mult mai importantă ca toleranţa”, spune Episcopul, „dragostea nu dispreţuieşte, nu te pune la colţ, nu îţi neagă fiinţa”, dragostea… Un tânăr reporter TV plângând în hohote în braţele unui episcop… Români care plâng în Rusia, ruşi care plâng în România…
Şi n-aş vrea să-l uit pe Nikolai, omul-cheie al întregii filmări. Atenţia încordată continuu asupra camerei îl face puţin comunicativ şi, uneori, irascibil. Ca şi Igor, îşi cere apoi iertare, chiar pentru o infimă ridicare de ton: cam acesta-i nivelul maxim al oricărei tulburări. „Nu vă supăraţi pe el, e bun ca pâinea caldă”, îmi şopteşte regizorul. Fumează mult, se abţine doar în incinta lăcaşelor sacre, dar zice că se poate lăsa oricând. Acasă nu fumează. Când citeşte, foloseşte două perechi de ochelari. Îl întreb de ce nu trece la catedră, ca să-şi menajeze vederea. „Nu pot să fac altceva!”, îmi răspunde, în timp ce ochii se deschid în zâmbetul larg al îndrăgostitului pe viaţă de meseria aleasă. Arată ca un ostaş dârz, puţin obosit, din filmele ruseşti de război. „Are ochii Sfântului Nicolae, aţi observat?”, le spun camarazilor săi când acesta se depărtează. Blânzi cel mai adesea, rareori mustrători, încrezători, foarte simpli: ochii Sfântului Nicolae din orice icoană. „Puteţi să-i spuneţi!”. „Spuneţi-i voi!”. Ei nu îi spun, nu-i spun nici eu.