Revista:

Testamentul Maicii Benedicta

id22_stareta.jpg.jpg

Ce poate fi mai fascinant şi mai grăitor decât testamentul spiritual al unei mari intelectuale născute în protipendada României vechi, trecute prin vămile României comuniste şi statornicite la peste 80 de ani în oastea duhovnicească a României eterne? „Pentru o femeie aleasă ca Zoe Dumitrescu‑Buşulenga trebuie, dacă eşti bărbat, să te baţi şi în duel”, spunea istoricul literar Alex. Ştefănescu, deplângând o anume ingratitudine manifestată faţă de ea în perioada postdecembristă. Adulată şi calomniată deopotrivă, „Doamna Zoe” n‑a încetat nici o clipă să‑şi onoreze cariera universitară şi academică, înnobilând‑o în amurg cu schima îngerească a călugăriei (Maica Benedicta), pe care şi‑a asumat‑o vocaţional, cu dragoste iertătoare, spre mărturia Cuvântului „care nu se trece”.
Despre acest traseu transfigurator, măr­­­­tu­­­ri­­sit “cu limbă de moarte”, este vorba în Caietul de la Văratec, volum recent apărut sub egida Lumii credinţei, cuprinzând convorbiri şi însemnări din ultimii ani de viaţă, din care am extras aici câteva frag­mente esenţiale, menite „a arvuni” interesul cititorilor noştri pentru încă o carte de căpătâi.
Despărţindu‑se deliberat de o lungă şi strălucită carieră intelectuală – profesor universitar şi academician, cu numeroase lucrări de referinţă (de la Renaşterea. Umanismul şi dialogul artelor, din 1971, pînă la Eminescu: viaţă, creaţie, cultură, din 1989) – şi dând curs vechii sale chemări religioase (mărturisite nu o dată şi de la catedră, chiar în anii comunismului), acad. prof. dr. univ. Zoe Dumitrescu‑Buşulenga (n. 20 august 1920) a devenit Maica Benedicta. În vremea din urmă, deşi împuţinată la trup şi roasă de boală, a descoperit adevărata seninătate şi bucurie întru Hristos, ce parcă se citeau şi pe chipul ei din sicriu.
Aşa cum i‑a fost dorinţa, a fost înmormântată la Putna lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, duminică 7 mai 2006, în prezenţa Î. P. S. Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor, cu mare şi ales alai funerar, nelipsind nici onorurile militare (cum se cuvine celor cu o activitate publică de excepţie), deşi modestia ei probabil că le‑ar fi refuzat.
Volumul alcătuit de d‑l Fabian Anton din ultimele sale interviuri („Convorbiri duhovniceşti”) şi însemnări („Cuvinte de folos”), şi încuviinţat ca atare înainte de „marea trecere”, îi surprinde neconvenţional chipul duhovnicesc din urmă. Acest Caiet de la Văratec (cum a fost numit editorial), fără lungimi, simplu şi miezos, transmite testamentar bucuria împăcării întru Domnul, dar şi o anumită îngrijorare responsabilă faţă de smintelile lumii de azi. (R. C.)

Văratecul – o minune vie

‑ Stimată doamnă Zoe Dumitrescu‑Buşulenga, ne aflăm la Văratec, într‑un mic rai, care era şi locul de odihnă şi popas al Valeriei Sadoveanu. Mi se pare că d‑voastră l‑aţi descoperit prin prietenia ce v‑a legat de această aleasă fiinţă. Cum s‑a temeinicit apoi legătura cu acest topos al sacrului românesc?
‑ Într‑adevăr, suntem aici „pe‑un picior de plai, pe‑o gură de rai”. E o imagine a unui loc absolut de excepţie, pe care Valeria Sadoveanu, draga, foarte draga mea prietenă, mi l‑a descoperit şi cumva mi l‑a lăsat într‑o moştenire spirituală […]. Ştiţi că acum mulţi ani noi am scris o carte. Un colectiv. Maica stareţă Nazaria Niţă, cu părintele Scarlat Porcescu, cu părintele Ioan Ivan şi cu părintele Anania. Eu am fost singurul adaos mirean, ca să zic aşa, la carte. Ne‑am străduit cât am putut, unii cu istoria, alţii cu arta, alţii cu un pic de literatură, să spunem câte ceva despre minunea asta de Văratec, care trebuie descoperită. Le spun străinilor, cu care mă întâlnesc din ce în ce mai des datorită soartei care m‑a purtat înspre Apus, că a nu cunoaşte monahismul românesc, viaţa monastică de la noi, şi mai cu seamă a nu cunoaşte Văratecul înseamnă a nu şti nimic din România. Am făcut o legătură, probabil pentru viaţă, cu această minune, pentru că eu o socotesc o adevărată minune, una ce continuă sub ochii noştri. De obicei minunile sunt socotite trecătoare, un fel de produse meteorice. Aşa se crede. Pentru mine, Văratecul continuă să rămână o minune vie, pe care oricine doreşte să intre în sufletul românesc nu are cum să o ignore… (Dintr‑un interviu acordat d‑lui Grigore Ilisei)


Lumină în întuneric

‑ A avut vreunul dintre părinţii duhovnici, pe care i‑aţi pomenit, un rol în deschiderea dvs., sau aceasta a fost pur şi simplu intervenţia Duhului Sfânt?
‑ A venit şi momentul intervenţiei Duhului. Cel care a fost la început primul duhovnic – părintele Nicolae – mi‑a explicat un lucru ciudat. Am fost pusă să intru în partid ca să pot fi trimisă în străinătate, pentru că, altfel, n‑aveam voie, şi m‑am dus la el sub patrafir să mă spovedesc. Plângeam, mi‑era frică să mă duc acasă, la tata… I‑am zis: „Părinte, n‑o să mă scoateţi din rândul credincioşilor, dacă….” Iar el mi‑a răspuns: „Doamnă Buşulenga, cum vă închipuiţi una ca asta?!”. Era un om foarte înţelept. „Dacă ar fi fost foarte mulţi intelectuali ca dumneata, poate nu s‑ar fi ajuns aici!”. Atunci, am rămas absolut trăznită că părintele a zis că s‑ar putea ca eu să am un rol pozitiv făcând asta!… Am început să înţeleg…
‑ Avea dreptate! Am citit prima dată Biblia, fiindcă aţi pus‑o ca bibliografie şi subiect la examen, şi atunci a trebuit să o citesc…
‑ Cred că introducerea Bibliei în bibliografia studenţilor a fost un gest de curaj inspirat de vorbele părintelui Nicolae. Secretarul PCR pe Universitate a venit la mine şi mi‑a spus: „Doamnă, mă nenorociţi, mă dau afară, mă bagă în puşcărie!”. „Dragă, eu zic aşa: dumneata să le spui ălora că, dacă scoateţi din programă Biblia, care este prima carte a umanităţii, cartea mare a întregii umanităţi, atunci sunteţi nişte inculţi, nişte ignoranţi, şi o să vă râdă lumea”. Şi aşa a rămas Biblia în bibliografie. A fost prima oară când am pus un picior în prag şi i‑am speriat, făcându‑i ignoranţi. Dar asta s‑a întâmplat după ce mi‑a spus părintele că un om credincios poate să facă lumină într‑un loc întunecat… (Dintr‑un interviu acordat d‑lui Radu Comănescu)

Cultura cuvântului, nu civilizaţia imaginii

‑ Spuneţi‑ne, noi am sosit aici, să vă tulburăm liniştea, dar credeţi că mai are rost ca tinerii să se îndrepte către cei mai în vârstă, să ia un cuvânt de folos? Mai slujeşte cuvântul de folos în epoca televizoarelor, a antenelor parabolice şi a discotecilor?
‑ Eu, din moment ce am venit aici, încerc să mă îmbunătăţesc şi să lepăd de la mine negaţia şi mânia. Dar eu sunt profund împotrivă faţă de aceste mijloace de popularizare a multor năzdrăvănii, a multor neadevăruri. Şi vremea în care trăim este o vreme întoarsă. Păcate strigătoare la cer devin legiferate… Este, deci, o mare tristeţe, dar acesta este cursul, probabil… Acum ceva timp am dat un interviu şi m‑au întrebat ce părere am despre imaginile de la televizor. Le‑am spus că eu nu sînt un om al civilizaţiei imaginii, ci al culturii cuvântului. Fiindcă imaginea dislocă spiritul – cuvântul îl construieşte, îl edifică. Deci, în momentul de faţă, este o luptă între imagine şi cuvânt. Cuvântul era izvorât din Cuvânt, fiindcă de asta se cheamă cuvânt şi de aceea se spune în Pateric: „Spuneţi‑le cuvânt, Avva!”. Spuneţi, deci, cuvânt întăritor, cuvânt pe care poţi să‑ţi fixezi mintea, sufletul… (Dintr‑un interviu acordat d‑lui Fabian Anton)

„Pentru mine nu există moarte”

„… Pentru mine, timpul n‑a curs, nu l‑am simţit. Viaţa mea a fost atât de activă şi atât de plină încât un an în plus sau în minus nu s‑a făcut simţit cu efecte fizice, intelectuale sau de interes duhovnicesc evidente. Poate am evoluat din punct de vedere spiritual fără să‑mi dau seama, dar propriu‑zis n‑am simţit curgerea timpului. Pentru mine, aceşti 84 de ani au fost un fel de dar ceresc pentru ca eu să înţeleg mai multe lucruri pe care tinereţea, poate, nu le înţelege, iar maturitatea le ignoră, vrut sau nevrut. Am avut şansa să ajung până aici şi să privesc cu bucurie, dar şi cu tristeţe. Vârsta asta lungă mi‑a fost de folos pentru comprehensiunea unei deveniri. Ne aflăm într‑un moment de gravă înţelegere a sensului vieţii. Fiecare nu priveşte la cel de alături, nu îl interesează decât lucrurile materiale, iar restul este uitat. Fiecare an care mi se dădea îl socoteam ca un dar în plus de la Dumnezeu. Socoteam în tinereţe că am să trăiesc cam 60 de ani, n‑am să ajung până la 70. Am avut întotdeauna obsesia morţii iminente. Cu fiecare an care trecea încercam să adaug ceva la mine, la persoana interioară, căci persoana exterioară nu mă interesa. Când eram în viaţa publică, fiecare an însemna încă o posibilitate de a răspândi cultura, de a forma cultura, de a răspândi ceva din traseul fiinţei mele. […] Bătrâneţea nu este o povară. Acum, pentru mine nu există moarte, există «trecere dincolo»…”