Revista:

500 DE ANI şi 500 de euro

id816_pict0004.jpg.jpg

Poate cel mai frumos lucru în Sfântul Munte sunt privegherile de toată noaptea. De hram, la praznicele împărăteşti, sau la pomenirea unor sfinţi mari care au trăit în mânăstirea respectivă, se adună mulţime de părinţi şi pelerini. Tradiţia ­Sfântului Munte este ca atunci nimănui să nu‑i fie refuzată primirea. În camerele arhonda­ricului, pe holuri sau chiar în curte, pe paturi pliante sau pe saltele, fiecare îşi găseşte un colţişor unde să se odihnească înainte de slujbă şi chiar în timpul utreniei, o oră‑ două pentru cei mai slabi.
Mormântul şi parte din moaştele Sfântului Nifon sunt la Mânăstirea Dionisiu. Anul acesta, de Sfântul Nifon a fost sărbătoare mare aici: 500 de ani de la mutarea lui la Domnul…

 

Am pornit către Mânăstirea Dionisiu cu inima îndoită. Cu câteva luni în urmă avusesem ocazia să schimb două cuvinte cu părintele stareţ de acolo. A ţinut să‑mi spună încă de pe atunci pe un ton ferm: „De Sfântul Nifon nu primim pelerini! O să vină Patriarhul Constantinopolului şi mai mulţi oficiali…” Mesajul fusese clar şi totuşi m‑am gândit că era un moment unic. Am hotărât să merg.
Am urcat pe vaporul Sfânta Ana care face legătura între Dafni, portul principal al Sfântului Munte, şi capătul peninsulei. Nu eram singurul român. Prima surpriză a fost însă când am cerut biletul. Ni s‑a spus că vaporul nu va opri în portul Mânăstirii Dionisiu: „Nu e binecuvântare de la mânăstire…”. „Asta e”, mi‑am zis, „trebuia să mă aştept la aşa ceva!”. Şi toţi românii am cerut bilet pentru Mânăstirea Sfântul Pavel, adică următoarea.
Odată ajunşi la Sfântul Pavel, am pornit înapoi, pe jos, către Dionisiu. Poteca de picior era extrem de îngustă şi foarte abruptă la început. Soarele dogorea şi la umbră erau cel puţin 37 de grade. Din fericire, fusesem prevăzător şi aveam minimum de bagaj. Pe la jumătatea drumului ne‑am întâlnit cu mai mulţi părinţi din ţară. Ei merseseră pe jos din partea cealaltă, de la Mânăstirea Grigoriu, dar când au ajuns la Dionisiu, li s‑a explicat că nu pot rămâne, aşa că au făcut ascultare şi mergeau acum către Sfântul Pavel.
Când am ajuns la Dionisiu am năvălit către cişmeaua de apă. Am mers apoi să ne închinăm la mormântul Sfântului Nifon. Erau deja veniţi destul de mulţi români. În faţa mânăstirii cel puţin, românii erau mai mulţi decât grecii. Cu toţii ştiam că mânăstirea nu primeşte pelerini la acest praznic şi totuşi venisem. Pentru gazde era o dovadă în plus a lipsei noastre de respect pentru disciplină şi rânduială, alţii pun asta pe seama evlaviei. Cred că la noi, la români, se îmbină amândouă…
Era clar că de cazare nu putea fi vorba, dar îmi asumasem asta dintru început. M‑am întristat însă când am auzit că nu va fi nici priveghere de toată noaptea. După vecernie şi litie urma masa de seară, iar dimineaţa se relua slujba cu utrenia şi Sfânta Liturghie. Câţiva părinţi români din Schitul Lacu veniseră special pentru slujbă. Acum erau nedumeriţi: „Şi chiar să nu facă priveghere? De necrezut! Asta e… după litie o să pornim înapoi spre schit…” Mă gândeam cum vor pleca pe jos în toiul nopţii. Sunt cel puţin 5 ore până la Lacu. Trebuie spus că accesul la Mânăstirea Dionisiu se poate face numai pe mare sau pe poteci de picior. Drumuri de maşină nu sunt. Încă…
Am intrat în biserică, ne‑am închinat şi am rămas în naos, însă îndată a venit un părinte însărcinat cu ordinea: „Nu puteţi rămâne aici. Mergeţi în spate!”. Slujba nu începuse. Urma să vină Patriarhul ecumenic, aşa că am ieşit în pridvorul bisericii, nădăjduind o binecuvântare. Nu cred, cu totul, să fi fost mai mult de 50 de mireni. Patriarhul a intrat repede în biserică, ferit de evlavia populară de 3 civili la costum care şi‑au făcut „datoria” cu zel: nimeni nu a reuşit să ia vreo binecuvântare. M‑am bucurat însă când în dreapta Patriarhului l‑am zărit pe Î.P.S. Arhiepiscop şi Mitropolit Nifon de la Târgovişte. Venise cu Patriarhul ecumenic special pentru acest praznic, din evlavie pentru înaintaşul Înaltpreasfinţiei sale în tronul arhiepiscopiei şi pentru faptul că îi poartă numele. Patriarhul ecumenic s‑a aşezat în tronul arhieresc din dreapta, iar Î.P.S. Nifon a fost poftit la cel din stânga. Ceilalţi doi arhierei de la Patriar­hia Ecumenică ce‑l însoţeau pe Patriarh s‑au aşezat în străni, în partea dreaptă.
Mi‑am luat inima în dinţi şi m‑am strecurat printre părinţi până la Î.P.S. Nifon. Cred că s‑a mirat când i‑am cerut binecuvântare să fac o fotografie pentru Lumea Credinţei, dar mi‑a dat‑o bucuros. Am făcut poza şi în cinci secunde părintele însărcinat cu ordinea era lângă mine. Îl trimisese părintele stareţ. I‑am spus că cerusem binecuvântare de la episcopul meu. N‑am reuşit însă în nici un chip să‑l înduplec. M‑a luat de braţ şi m‑a scos afară. Am ascultat slujba de la una din ferestre, alături de alţi mi­reni. Cât despre fotografii, nici pomeneală! De fapt, cam asta este rânduiala.
Slujba s‑a terminat însă destul de repede şi mărturisesc că, fiind destul de tulburat, nu m‑am putut bucura prea mult de ea. M‑am simţit exclus, alungat din biserică, din comunitate. Şi eu, şi restul mirenilor.
La masă a fost primită toată lumea. N‑am mai intrat. Stăteam mâhnit şi nu puteam să îmi alung gândurile. M‑am aşezat pe o băncuţă la intrarea în trapeză (sala de mese). Uşile au rămas deschise. Mă tot gândeam la cum a decurs slujba. Nici la Iviron de Adormirea Maicii Domnului, nici la Marea Lavră de Sfântul Atanasie, nici la Vatoped de Brâul Maicii Domnului nu se face aşa. Biserica trei sferturi goală şi noi pe‑afară, prin pridvor… Tocmai când mă gândeam că Sfântul Nifon, el însuşi Patriarh al Constantinopolului, n‑ar fi făcut aşa, s‑a terminat masa şi, când să dea Patriarhul binecuvântarea de sfârşit, în toată mânăstirea s‑a făcut beznă. Pană de curent. Doi părinţi au ieşit repede să remedieze defecţiunea. Între timp, nici lumânări, nici lanterne, nimic. Totul a durat vreo două‑trei minute, care au părut o veşnicie…
Mângâierea a fost că unul din părinţii care locuiesc lângă mânăstire ne‑a primit, pe mine şi câţiva prieteni, să dormim la el. Restul însă au rămas afară, pe băncile de piatră sau cu sacii de dormit. Şi s‑a mai întâmplat ceva. Am găsit pe jos o bancnotă de 500 de euro…
A doua zi, la slujbă, un vapor a mai adus un grup de pelerini români. 40 de pelerini din Târgovişte au venit special pentru Sfântul Nifon. După slujbă mânăstirea s‑a îngrijit ca toată lumea să primească un pachet cu mâncare, o carte şi o farfurie comemorativă.
Abia pe vaporul de întoarcere mi‑am amintit că tot 500 de euro îmi fuseseră furaţi în ţară cu ceva timp în urmă. Un prieten a cărui neatenţie l‑a ajutat pe hoţ primise canon de la duhovnicul său: „40 de zile câte 50 de metanii, ca să se afle hoţul sau să se întoarcă paguba”. L‑am sunat imediat: „Ce mai faci?”, l‑am întrebat; „ai isprăvit canonul?”. „Lasă‑mă, nu mă mai întreba! Aseară l‑am terminat”. Cu adevărat vă mărturisesc că m‑am cutremurat. I‑am spus că sunt în Athos şi că „s‑a întors paguba”, şi a rămas fără glas. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!