Revista:

«Educaţia religioasă se asociază cu harul lui Dumnezeu»

id817_p1110088a.jpg.jpg

Despre prezenţa profesorului de Religie în şcoală s-a vorbit foarte mult în ultimii ani. Au fost voci publice care au contestat această prezenţă, dar au existat şi conştiinţe ecleziale şi intelectuale care au reuşit să impună ora de Religie în programa şcolară.
Conf. univ. dr. Vasile Timiş, Inspector General de Religie în cadrul Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, este personajul cheie în structurarea profesionistă a procesului educaţional, racordat atât la legislaţia românească, dar şi la cea europeană.
În interviul ce urmează, vă prezentăm situaţia învăţă­mântului religios în cifre, date, intenţii şi proiecte.

 

Domnule Vasile Timiş, cum este să fii inspector general de religie într‑o ţară europeană?
A fi inspector general de religie înseamnă să‑ţi asumi responsabilitatea de a gestiona problemele orei de religie în contextul actual multicultural şi multireligios european.
Cum se raportează Biserica la educaţia religioasă din şcoli?
Educaţia religioasă a fost o încercare pen­­tru toate Cultele din România. Se punea întrebarea: pot susţine Cultele, sub o for­mă constantă şi instituţionalizată, educaţia reli­gioa­să a generaţiilor ce urmau? După aproape două decenii de desfăşurare a educaţiei re­li­gioa­se în şcoală, putem spune că DA, religia câştigându‑şi un loc în cadrul sistemului de învăţământ. La orele de religie predate de cei aproximativ 10.000 de profesori de religie participă peste 90% dintre cei aproximativ 3 milioane de elevi înscrişi în reţeaua învăţământului preuniversitar. Atât elevii, cât şi părinţii acestora arată o deschidere constantă faţă de disciplina Religie, pe care o consideră profund formativă.
Astăzi vorbim foarte mult despre diferite tipuri de investiţii, lucru firesc într‑o economie de piaţă. Atunci când proiectăm o investiţie este normal să ne gândim şi la un profit, să ne punem întrebări de ordin pragmatic: merită sau nu? Investiţia în educaţia religioasă este o investiţie care nu dă greş. Istoria confirmă acest fapt.
Este îmbucurător faptul că în zilele noastre s‑a creat o sinteză frumoasă între misiunea Bisericii şi misiunea Şcolii. Dacă misiunea Bisericii are ca finalitate pregătirea omului pentru Împărăţia Cerurilor, în egală măsură îl pregăteşte pentru viaţa de aici, adică pentru o viaţă mai echilibrată, mai frumoasă, mai plină de sens. Valorile religioase au darul de a aduce comuniunea între oameni, de a solidariza membrii unei comunităţi.
În ceea ce priveşte reintroducerea religiei în şcoală, am putea spune că există poziţii şi atitudini foarte diverse. Situarea orei de religie în trunchiul comun al disciplinelor din învăţământul preuniversitar a dat naştere unor discuţii contradictorii. N‑a fost deloc uşoară lupta Bisericii Ortodoxe Române, alături de celelalte Culte recunoscute, pentru a‑i determina pe cei care răspund de sistemul educaţional românesc să accepte integrarea religiei în rândul celorlalte discipline predate.
Anii care au urmat după 1989 s‑au dovedit a fi şi mai dificili, atât din punct de vedere politico‑economic, cât şi moral‑duhovnicesc. Bucuria colectivă nutrită de poporul român în primele luni după câştigarea libertăţii s‑a transformat imediat în stări de deznădejde colectivă, de anxietate, de dezordine şi de dezorientare. La baza acestor neajunsuri stă, printre altele, lipsa de responsabilitate la nivel personal şi comunitar, lipsa unei educaţii religioase, lipsa unor atitudini responsabile, lipsa unor repere morale.
În şi prin Iisus Hristos pedagogia ca artă şi ştiinţă a educaţiei este eminamente lucrare divină. În Biserica întemeiată de Mântuitorul Hristos, prin întreaga iconomie a mântuirii, Pedagogul este Însuşi Hristos. Clement Alexandrinul, care închină una din operele sale educaţiei, o intitulează Pedagogul, contemplând în acest titlu pe Iisus Hristos. El spune: “Să fie dar numit Cuvântul cu un singur nume, Pedagog; numai El, Fiul şi Cuvântul lui  Dumnezeu, poate învesti calitatea de pedagog cu atributele desăvârşirii”. Într‑o asemenea viziune, cu Mântuitorul Hristos ca Model Suprem, prin lucrarea Duhului Sfânt în Biserică, s‑a dezvoltat pedagogia creştină. În acest context, devine atât de actual acel principiu – cu conotaţii didactice – propus de Fer. Augustin: Dacă nu veţi crede, nu veţi înţelege.
Aveţi reţineri sau îndoieli cu privire la statutul orei de religie pe viitor?
Paradoxul învăţăturii creştine, al comuni­cării creştine, este că totul vine de la Dumnezeu, dar omul rămâne pe deplin responsabil faţă de darul divin, “pe care‑l dobândim prin tainele iniţierii creştine”, cum spunea Clement Alexandrinul. După Înviere, Mântuitorul porunceşte apostolilor: “Mergând, învăţaţi toate neamurile!”. Hristos cel Înviat, pentru a‑Şi continua lucrarea, se alătură discipolilor Săi: “Şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor”. Lucrarea lui Dumnezeu este cea care continuă şi nu doar lucrarea omului. Dumnezeu transcende omul (catehetul) pentru a întâlni lumea.
A fi şi a nu fi în lume: iată tensiunea teologică în care ne ducem misiunea noastră. Lucrul bine făcut incumbă o dublă fidelitate: faţă de Evanghelie şi faţă de realitatea contemporană. Cu siguranţă, în secolul 21 nu vom transmite mesajul evanghelic ca în secolul 19. Dar vom transmite aceleaşi valori veşnice revelate de Dumnezeu. Cu fiecare etapă, cu fiecare generaţie, Biserica îşi reînnoieşte mijloacele pastorale. Biserica rămâne aceeaşi în principiile ei privind credinţa, dar se revigorează mereu în maniera de expunere a credinţei; trăind într‑o lume a schimbărilor, Biserica este sensibilă la aceste schimbări. Ni se pare sugestiv îndemnul Î. P. S. Antonie Plămădeală: “A fi în pas cu lumea, dar nu ca lumea”, reactualizând valorile creştine pe măsura fiecărei generaţii.
Care este  impactul educaţiei religioase în copilărie  asupra modelării caracterului?
În copilărie pot fi întâlnite primele îndemnuri timide spre devenire lăuntrică; primele fundamente ale caracterului religios‑moral sunt sădite în cadrul familiei creştine. Este extrem de important să acordăm o atenţie deosebită educaţiei religioase a copiilor încă de la vârsta fragedă. Cu privire la acordarea educaţiei religioase încă din fragedă pruncie, Sf. Ioan Gură de Aur aprecia: „Cum se va deprinde copilul de mic, aşa va rămâne şi când se va face mare; ca şi copacul pe care de‑l va îndrepta cineva când e mlădiţă, rămâne drept; iară de‑l va lăsa strâmb, când se va întări nu se va mai îndrepta”. Copiii gândesc altfel decât cei adulţi, observă altfel originea şi finalitatea existenţei.
Procesele gândirii religioase se vor relativiza şi contura în diferite stadii de vârstă. Sf. Ap. Pavel spune: „Când eram copil, vor­beam ca un copil, simţeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când m‑am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului” (I Corinteni 13, 11).
Paradoxal, dar copiii judecă foarte profund, iau în serios probleme legate de responsabilitate, de mântuire, de viaţa veşnică. Redăm mai jos câteva pasaje dintr‑un chestionar dat unor elevi din Şcoala “Liviu Rebreanu” din Cluj‑Napoca. Au fost chestionaţi 71 de elevi (pe diferite teme):
Sfânta Cruce: “Crucea noastră este greul vieţii, iar cu cât suntem mai buni cu cei din jur, povara noastră este mai uşoară”.
Iubirea lui Dumnezeu: “Îl iubesc pe Dumnezeu dar şi pe părinţii mei. Dar pe Dumnezeu Îl iubesc mai mult decât pe părinţii mei, pentru că Dumnezeu mi i‑a dat. Şi pe Iisus Îl iubesc la fel de mult ca şi pe Dumnezeu. Pe Iisus şi pe Dumnezeu Îi iubesc la fel”.
Alcătuirea unei rugăciuni: “Doamne, fii lăudat pentru că m‑ai făcut să pot vedea fru­mu­se­ţile lucrurilor tale; Doamne, Îţi mulţu­mesc că pot să îl iubesc pe fratele meu aşa cum este… (sunt redate câteva abateri ale fratelui); Doam­ne, îţi cer ca mama să‑şi găsească ceva să facă (de lucru), să nu mai fie aproape tot timpul tristă… mie îmi este milă de ea”.
Comentariile pe tema acestor răspunsuri şi a profunzimii lor sunt de prisos. S‑ar putea o rugăciune mai complexă?! De remarcat altruismul în rugăciune: eleva nu cere nimic pentru ea.
În gimnaziu, însă, preocupările şi intere­se­le determină extinderea şi amplificarea re­li­gio­zităţii. Acum creşte gradul de socializare, de solidaritate, apar formele de organizare în grupuri în funcţie de prietenii şi simpatii. Co­piii se încred unii în alţii, îşi mărturisesc anumite lucruri. Raportarea la normele biblice îl determină pe copil să‑şi rezolve unele probleme de ordin moral, existenţial etc. Acum copiii sunt capabili de performanţă, de aprofun­darea unor noţiuni de catehism într‑un mod cu totul de excepţie. Redăm câteva fragmente dintr‑o lucrare la Olimpiada de Religie, la nivel de clasa a VI–a: “Duhul Sfânt sau Mângâietorul este a treia Persoană sau ipostas al Treimii, având însuşirea de a fi purces, adică de a purcede din Tatăl dinainte de veacuri, din veş­nicie, dintotdeauna. Duhul Sfânt şi Fiul au împreună însuşirea de a fi din Tatăl, de a izvorî din El. Legătura Tatălui cu Fiul şi cu Duhul Sfânt îi uneşte pe toţi trei, care sunt una şi nu unul, una după unitatea fiinţei şi nu după unitatea numărului. […] Cele trei Ipostasuri ale Treimii nu voiesc şi nu lucrează aparte, separat şi deosebit, ci împreună, Sfânta Treime fiind o singură autoritate, o singura voinţă, o singură dreptate, o singură lucrare, fiindcă Sfânta Treime este o singură Dumnezeire… Fragmentul Care din Tatăl purcede, ne arată însuşirea din veci a Duhului, şi anume de a fi purces. Însă […] cum s‑a întâmplat ea nu ştiau şi nu ştiu nici mai marii Bisericilor şi chiar ai patriarhiilor, această purcedere fiind o taină de nepătruns de mintea omenească, la fel ca şi Naşterea Cuvântului”. Facem precizarea că toată lucrarea ar fi meritat să fie prezentată; nu o facem doar din economie de spaţiu. La prima lecturare am avut impresia că textul a fost memorat cuvânt cu cuvânt dintr‑un tratat de Teologie dogmatică. Citind mai atent fraza: “cum s‑a întâmplat ea (purcederea) nu ştiau şi nu ştiu nici mai‑marii Bisericii…”, observăm că eleva a filtrat informaţia  într‑o perspectivă personalizată, făcând o abordare de o mare profunzime.
Care sunt  implicaţiile moral‑formative şi educaţio­nale ale predării religiei în adolescenţă?
Prin orele de religie din şcoli este facili­tată întărirea legăturii dintre Şcoală şi Bise­rică, dintre credinţă şi educaţie. Biserica lucrează asupra lumii transfigurând‑o, această transfigurare este opera harului divin, dar sunt necesare şi eforturile noastre.
Am constatat că unii elevi au anumite modele şi chiar se raportează la ele, modelele alese sunt unii sfinţi, mama, bunica, învăţătoarea, profesorul de religie etc. Putem prezenta aici câteva din răspunsurile elevilor: “Ca şi creştin, eu am ca model pe Iisus Hristos, iar ca om de rând aş vrea să am talentul lui David Beckham, care este un celebru fotbalist”; sau: “Exemplu şi model pentru mine este Leonardo da Vinci, eu ador desenul şi arhitectura. Ca şi creştin am model pe Iisus şi pe sfinţi, care au murit pentru credinţă”.
La nivel gimnazial am constatat că numă­rul elevilor care îşi aleg un model se reduce. Enumerăm câteva opinii: „Nu este bine să ai un model în viaţă, e mai bine să fii original, să fii tu model pentru alţii”; sau: “De cele mai multe ori ne alegem modelele dintre actori, cântăreţi şi vedete, din păcate ne alegem modelele după felul cum arată cineva, dar habar nu avem cum le este sufletul”.
Să încercăm, aşadar, în măsura posibili­tă­ţilor, să ajungem la inima tinerilor, chiar dacă uneori trebuie să le vorbim pe limba lor. Oare nu ne învaţă Sf. Ap. Pavel în acest sens: “Deşi sunt liber faţă de toţi, rob tuturor m‑am fă­cut, pentru ca pe cei mai mulţi să‑i dobândesc… Tuturor toate m‑am făcut pentru ca‑n orice chip să‑i mântuiesc pe unii. Dar pe toate de dragul Evangheliei le fac”  (I Corinteni 9,19‑23).
Cum este percepută ora de religie de către elevi şi pă­rinţii acestora, dar şi de către profesorii de alte discipline?
Pentru a avea o mai bună imagine asupra modului în care este receptată ora de religie am dat mai multe chestionare elevilor, părinţilor, dar şi profesorilor de alte discipline. Am recurs la această “strategie” deoarece toţi cei implicaţi în realizarea educaţiei religioase vor fi mai câştigaţi atunci când vor avea o percepţie mai clară asupra modului în care este receptată religia de către societate. Este bine să judecăm ora de religie nu doar prin ceea ce noi am vrea să fie, ci şi prin prisma felului în care ora de religie este percepută de către elevi, părinţi, profesori de alte discipline etc. Vom prezenta în continuare câteva opinii în acest sens.
Elevii de la ciclul primar ne‑au dat urmă­toarele răspunsuri: “Pentru mine ora de religie reprezintă o convorbire cu Dumnezeu şi un moment de bucurie”; sau : “Eu cred că ne ajută foarte mult ora de religie; ne învaţă să respectăm Biserica şi să ne iubim părinţii. Cel mai important este că ne ajută să‑L iubim pe Hristos şi pe sfinţi”.
La nivel gimnazial, părerile elevilor sunt încurajatoare: “Pentru mine ora de religie este cea mai frumoasă oră, chiar dacă nu este la fel de importantă ca Româna. Este ora în care vorbesc deschis cu doamna profesoară, este o oră de relaxare… La ora de religie parcă trăim pe un alt tărâm, într‑o lume mai bună, mai frumoasă”; sau: “Datorită orelor de religie noi putem înţelege diferenţele dintre bine şi rău”.
La nivel liceal opiniile elevilor probează faptul că ora de religie este bine receptată: “Ora de religie, pentru mine, reprezintă o oră prin care ne apropiem de Dumnezeu şi cunoaştem Cuvântul Lui, astfel să nu spunem că n‑am auzit de Evanghelie”; sau: “Ora de religie este ora care se ocupă de sufletul meu”.
În semestrul al doilea al anului şcolar 2003‑2004 am chestionat 254 de părinţi ai unor elevi provenind din unităţi şcolare ale Inspectoratului Şcolar Judeţean Cluj. Constatăm cu bucurie că marea majoritate a părinţilor sunt foarte mulţumiţi de modul în care este predată religia în şcoală, de modul în care copiii lor sunt îndrumaţi şi ajutaţi în cadrul orelor de religie. Prezentăm cîteva opinii ale părinţilor: “Da, sunt mulţumită de ora de religie şi mărturisesc că de multe ori sunt uimită de câte lucruri ştie, mă corectează şi pe mine vizavi de anumite aspecte religioase”; sau: “Pot să spun cu sinceritate că sunt mulţumită de progresul moral‑duhovnicesc înregistrat de fiica mea, şi am certitudinea că în urcuşul ei duhovnicesc (pe care sper să îl parcurgă onest) să atingă cote mai înalte decât mine, care îmi amintesc cu mult drag despre anii de şcoală şi în acelaşi timp cu mult regret în suflet de absenţa totală a orelor de religie”.
La fel de interesante sunt părerile şi su­gestile profesoriilor de alte discipline cu privire la modul în care se desfăşoară activitatea predării religiei în şcoală. Pentru a evidenţia acest fapt, am dat un chestionar unor profesori (262 au răspuns) din  23 de şcolii şi licee ale judeţului Cluj. Aprecierile profesorilor îi onorează pe profesorii de religie: “Din păcate, uneori profesorul de religie nu se bucură de respectul şi aprecierea colegilor aşa cum s‑ar cuveni. Religia este extrem de importantă în viaţa lor”; sau: “Prin religie s‑a adus o contribuţie esenţială la educaţia elevilor”.
Iată cum opiniile şi sugestile părinţiilor, elevilor, dar şi ale profesorilor vin să ateste faptul că educaţia religioasă şi‑a regăsit locul în şcoala românescă. Se cuvine ca profesorul de religie să‑şi adapteze discursul didactic în funcţie de situaţile concrete şi să folosească acele manuale şi mijloace     didactice care se pretează în funcţie de particularităţile de vârstă ale elevilor.
În concluzie, cum vedeţi impactul educaţiei religi­oa­se la nivelul sistemului de învăţământ?
După mai bine de un deceniu de edu­ca­ţie religioasă în şcoala românească, con­statăm cu satisfacţie că reintroducerea religiei ca disciplină şcolară a avut şi are valenţe şi implicaţii majore în plan eclesial, educaţional şi social. Orice oră de religie, orice activitate cu caracter religios moral se cere a fi realizate în virtutea iubirii şi a altruismului. Dascălul de religie trebuie mai înainte de toate să‑şi câştige încrederea elevilor săi, factorul încredere având un rol covârşitor în educaţie. Este necesară atât încrederea profesorului în elev, cât şi a elevului în profesor. Un alt factor care se impune a fi observat în predarea religiei este acela că educaţia religioasă se desfăşoară în deplină libertate, ştiut fiind că libertatea stă la temelia oricărei fapte morale. Elevul este liber să aleagă, şi de aceea misiunea profesorului de religie este să îl motiveze în acest sens.
În scopul atingerii obiectivelor sale, edu­caţia religioasă asociază un element esenţial în realizarea ei: Harul lui Dumnezeu. Acest lucru este exprimat de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos: “Eu sunt tulpina, iar voi mlădiţele; cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15,4‑5).
Cu toţii spunem că educaţia, în general, şi educarea în spirit creştin, în special, a tinerilor va schimba mentalitatea şi felul de a fi al acestora. Educaţia religioasă, privită atât ca şi componentă esenţială a sistemului de învăţământ, cât şi în dimensiunea ei misionară, trebuie făcută cu mare responsabilitate, trebuie ferită de rutină. Dostoiev­ski spunea că frumuseţea va salva lumea. Un sceptic a adăugat: Da, frumuseţea va salva lumea, dacă lumea va şti să salveze frumuseţea… Cu toţii avem convingerea că educaţia religioasă poate avea şi are un cuvânt de spus în ceea ce priveşte asanarea morală a poporului român şi reinstalarea valorilor morale în societatea noastră. Educaţia religioasă va salva moralitatea şi integritatea tinerilor noştri, dacă noi toţi – preoţi, profesori de religie, pedagogi, sociologi, psihologi şcolari etc. – vom şti să salvăm educaţia religioasă şi să‑i acordăm locul cuvenit în cadrul procesului educaţional.