Revista:

Ravaniţa şi prinţul Lazăr

id818_ravanitsa01c.jpg.jpg

Mânăstirea Ravaniţa şi biserica cu hramul Înălţării Domnului au fost ctitorite de ­legendarul prinţ Lazăr, undeva între anii 1375 şi 1381. O copie a Chartei Ravaniţei, cea de Bologna, spune că mânăstirea a fost zidită între 1376 şi 1377, în timp ce copia de la Vrdnik dă ca an de întemeiere 1381. La acea vreme mânăstirea era fortificată, având şapte turnuri şi un donjon, o trapeză şi o clădire pentru chilii, un spital şi alte construcţii anexă. Luând în considerare faptul că ţarul Lazăr şi prinţesa Miliţa au fost binecuvântaţi destul de târziu cu cei doi fii, Ştefan şi Vuk, şi că toţi sunt pictaţi în tabloul votiv, putem deduce că fresca de la Ravaniţa a fost executată între 1386 şi 1388, spre finalul domniei lui Lazăr Hrebelianovici. Lazăr a murit în celebra bătălie de la Kosovopolje, în ziua de Vidovdan, din 15/28 iunie 1389 (care a devenit ziua naţională a Serbiei), iar pentru sârbi a devenit erou şi sfânt al Ortodoxiei pe care a apărat‑o, nenumărate legende şi poeme epice slăvindu‑i credinţa şi eroismul…

 

Eroul trădat

 

Se spune că atunci când Murad i‑a făcut propunerea de capitulare, însuşi proorocul Ilie (în alte legende, un înger al Domnului) ar fi venit la prinţul Lazăr în chip de şoim, cu o scrisoare de la Maica Domnului, în care i se cerea să aleagă între Împărăţia Cerului – prin moarte în apărarea Creştinătăţii în faţa Islamului – şi împărăţia lumească, pe care şi‑ar fi putut‑o păstra dacă ar fi acceptat condiţiile musulmane. Lazăr a ieşit în faţa celor 25.000 de sârbi şi le‑a cerut să moară pentru Hristos, sau să întoarcă spatele turcilor. Se ştie că sârbii au ales moartea, însă se pare că vinovat de executarea lui Lazăr ar fi fost un aliat al acestuia, Vuk Brankovici, chiar ginerele cneazului, care l‑ar fi trădat şi ar fi părăsit câmpul de luptă cu cei 7.000 de oameni ai săi. Mauro Orbini este cel care vorbeşte pentru prima dată despre această trădare în Il regno degli Slavi (Pesaro, 1601), citându‑i pe L. T. Crijevici şi pe bizantinul Laonikos Chalcocondylas şi afirmând că preţul acestei trădări a fost jumătate din Raşka – cealaltă jumătate rămânând în stăpânirea Miliţei şi copiilor ei.
Se pare că înainte de lupta de la Kosovopolje, prinţul Lazăr ar fi ţinut o cină „de taină” şi, la fel ca oarecând Hristos, ar fi spus că „unul din voi mă va trăda”. Vuk Brankovici, a fost cel care l‑ar fi acuzat atunci pe Miloş Obilici că ar fi trădător, pentru că îl auzise vorbind în taină, într‑o altă limbă, necunoscută. Paradoxul era că Miloš era vlah după mamă, născut undeva în Muntenegru. şi deci vorbea… aromâna! Şi astfel, din cauza unei acuze mincinoase, Miloş şi prietenul său Ivan Kosancici intră în istorie pentru că, voind să‑şi dovedească loialitatea şi buna lor credinţă, trec râul Laba şi se duc în tabăra musulmană să jure credinţă Semilunii, însă atunci când Obilić se apleacă să‑i sărute condurii sultanului, în semn de supunere, scoate un cuţit din cizmă şi‑l înjunghie pe Murad I (singurul conducător otoman mort astfel pe câmpul de luptă!). Baiazid, fiul lui Murad, îşi capătă în acest moment supranumele de „Fulgerul” (Yldîrîm), fiindcă, supărat pentru moartea tatălui său, a şarjat frontal şi a dat practic lovitura de graţie armatelor sârbeşti. Lazăr a fost rănit în luptă şi apoi decapitat de către turci, însă, cel puţin pentru moment, a oferit un scut creştinismului, pentru că a oprit temporar înaintarea Semilunii în Europa. „Începutul sfârşitului” regatului sârb a fost scris însă la Kosovopolje şi regatul sârb nu v‑a mai rezista decât până în 1459.
Prinţul ce a ales regatul ceresc în locul celui pământean, a fost înmormântat în mânăstirea ctitorită de el, iar cultul său a luat o amploare nemaiîntâlnită, încât la un an deja, în 1390, a fost canonizat de Biserica Sârbă. Moaştele neputrezite ale acestui erou al creştinătăţii se află şi astăzi în acelaşi loc de mare pelerinaj al sârbilor ortodocşi: Ravaniţa.

 

Ravaniţa – Ierusalimul sârbesc

 

Mânăstirea a fost cea care a inaugurat stilul şcolii Morava, trăsătura definitorie a acestei arte medievale sârbeşti fiind splendoarea elementelor sculpturale, grefate pe stilul arhitectural bizantin. Arabescurile geometrice şi motivele florale de factură islamică sau armeană, apsidele laterale de inspiraţie athonită şi cele 62 de ferestre care fac Ravaniţa bine luminată în orice moment al zilei: toate aceste noutăţi arhitecturale sunt îmbinate armonios în stilul clasic bizantin al bisericii construite din piatră şi cărămidă, în plan treflat (un rând de piatră la trei rânduri de cărămidă), cu cinci turle pe domuri. Mai târziu, rămasă văduvă, prinţesa Miliţa se va retrage şi ea la mânăstire, zidind Ljubostinja, în acelaşi stil morav în care soţul ei mai zidise la curtea sa din Kruşevăţ Lazariţa şi în care manieră vor mai apărea Milentia, Naupara, Rudeniţa, Veluce, Kalenici şi Manasia. Ştefan Lazarevici (1402‑1427) şi Durad Brankovici (1427‑1456) sunt ultimii ctitori de biserici şi mânăstiri în frumosul stil morav.
Ravaniţa a devenit de timpuriu loc de mare pelerinaj şi important centru cultural, cu o puternică şcoală monahală – care a creat primele două epopei ale cneazului Lazăr deja la începutul secolului 14 –, dar care a avut mult de suferit de pe urma distrugerilor musulmane din 1386, 1396, 1398 şi 1436. Călugării au abandonat mânăstirea în faţa invaziei otomane din 1686‑1687, refugiindu‑se, în Marea Migraţie a poporului sârb, cu tot cu moaştele Sfântului Lazăr, la Mânăstirea Vrdnik din Fruşka Gora, în teritoriul controlat de austrieci. Cu toate aceste devastări, Marc Antoine Pigafette, care a vizitat Ravaniţa în 1568, nota că mânăstirea nu mai avea decât patru turnuri şi fortificaţiile sparte, însă a putut admira superbele fresce, ce erau bine conservate. Se pare că biserica a fost afectată grav de distrugere abia în secolul 17, pentru că „dascălul Ştefan”, singurul dintre monahii Ravaniţei care a supravieţuit refugiului, a găsit la întoarcerea sa, în 1717, distrus şi naosul, pe care s‑a apucat să‑l reconstruiască, iar în biserică crescuseră copaci. El este cel care, până la moartea sa, în 1729, a refăcut mânăstirea şi a înfiinţat un seminar la Ravaniţa. Un secol mai târziu, când a început mişcarea de emancipare naţională şi la sârbi, Ravaniţa a fost iarăşi devastată, încât ajunsese să fie numită „Kocina  krajina”. Ultimii care au provocat distrugeri mânăstirii au fost germanii în cel de‑al doilea război mondial, omorând şi călugării, în frunte cu arhimandritul Makarie, în 24 februarie 1943.
Astăzi în Ravaniţa se nevoiesc 33 de maici, sub păstorirea egumenei Solomoneea, iar comoara lor cea mai de preţ este Sfântul Lazăr, ale cărui moaşte întregi şi neputrezite dau mărturie că prinţul împărăţia cea bună şi‑a ales…