Revista:

Andrei din singurătate

id849_andreidinsinguratate.jpg.jpg

‑ Nu scrie despre mine, nevrednicul, că încă n‑am părăsit cele pentru care mă rog!

 

Eu îi spun Andrei din singurătate, pentru că mă‑ntrebau toţi prietenii pe unde se mai nevoieşte şi nu ştiam precis locul unde‑şi punea capul jos. Se muta deseori, pentru că nu‑i venea greu: toată averea lui o ducea cu sine uşor, că n‑avea mai nimic din lucrurile veacului acestuia. Uneori se mai aprindea pentru vreo carte, însă, îndată ce soseam, îmi dădea el mai multe, să le‑mpart la alţi fraţi români, ca nu cumva să se risipească şi să‑şi tulbure liniştea. Câţiva ani a stat sus la Aghia Anna, mai pe urmă în Kapsala, iar acum, în vremile din urmă, nu mai ştiu de el. A venit de la Mânăstirea Lainici acum şapte ani şi a rămas, deşi mulţi fraţi l‑au chemat la vieţuire mai blândă acasă.
Dan Banciu, profesorul meu de filosofie, mi‑a mărturisit că a rămas şocat de cunoştinţele hermeneutice şi sociologice ale însinguratului Andrei. La plecare, fiindcă nu avea cu ce să‑l miluiască, i‑a dăruit… fesul, ca să‑l îmbucure pe fratele său. Şi s‑a bucurat mult acesta de aşa dar. Întotdeauna ne face daruri (asta e tot ce poate păstra, zice el), de cele mai multe ori şiraguri de mătănii pe care le face singur mergând pe cale, sau când mai povesteşte cu noi despre cele din lume. Uneori vine cu noi pe la mânăstiri, lămurindu‑ne tainicele înţelesuri ale multor întâmplări sfinte din Athos… Doar la pas nu ne prea potrivim cu el, fiindcă, muntean fiind (din Mestecănişul Bucovinei), poate să străbată zeci de kilometri într‑o zi pe povârnişurile Muntelui Sfânt, fără să obosească. Am plecat într‑o iarnă pe furtună, de la Prodromu către Grigoriu, ca să ajungem la hram, de sărbătoarea Sfântului Nicolae. Numai că în Karyes se pusese deja zăpadă mare şi viscolea atât de tare încât nici măcar părintele Porfirie nu s‑a încumetat să iasă din chilie în acea seară să ne ducă la priveghere. Noi am mas la Sarray atunci, dar el n‑a renunţat, a plecat pe jos în noapte…
Ştie să se facă neînsemnat, încât aproape întotdea­una, abia după ce ieşim din Athos îi simţim lipsa! Spune că stă singur pentru că e slab, pentru că cei tari în dragostea pentru aproapele stau împreună. Ştiu că rabdă osteneală mulţumind şi având mereu mintea întinsă spre Dumnezeu, ca să poată ajunge la tăierea voii. Că doar se cere smerenie de la cei tineri (şi dragoste de la cei bătrâni)…