Revista:

Război în Caucaz. Ce (mai) ştim despre Biserica Georgiei?

id819_img_7400.jpg.jpg

La Mânăstirea Iviron, din Sfântul Munte Athos, cu o săptămână înainte de declanşarea conflictului ruso‑georgian, o candelă din argint, aşezată în faţa uşilor împărăteşti ale bisericii celei mari a lavrei, a început să vibreze, să se rotească pur şi simplu. Zile de‑a rândul. Monahii tineri şi‑au plecat, la ceas de taină, urechea la cei mai în vârstă… Acelaşi lucru se mai petrecuse în vremea războiului de 6 zile dintre Israel şi Egipt, dar şi cu puţin timp înaintea invadării Irakului de către trupele americane. Ce a urmat, cunoaştem cu toţii: sânge, dezastru, moarte.
Războiul dintre Rusia şi Georgia nu a condus însă, nici pe departe, la pacea atât de dorită în Caucaz. Cât priveşte Biserica Georgiei, cu toată condescendenţa Patriarhiei moscovite, nu se poate spune decât că aceasta a fost umilită de către Rusia într‑un mod cât se poate de josnic…

 

„Fratele” Ivan
Biserica Ortodoxă Rusă a reamintit georgienilor, în tim­pul conflictului dintre cele două părţi, că Georgia datorează recunoştinţă veşnică Rusiei pentru faptul că aceasta a „ocro­tit‑o părinteşte” în decursul secolelor, mai cu seamă în faţa primejdiei islamizării. Pentru ierarhii gruzini însă, istoria ţării lor nu se aseamănă nicidecum cu cea din manualele şi cărţile de istorie sovietice, ori, mai nou, ruseşti, „eliberarea” Georgiei de către Rusia neînsemnând nimic altceva de­cât o împărţire  „cinstită” a „prăzii” caucaziene cu Turcia. În ciuda tratatatului de la Gheorghievsk (1783), prin care Rusia se obliga să acorde protecţie Georgiei în caz de agresiune, Turcia va ocupa nestingherită, în două rânduri (1785, 1795), importante părţi din teritoriul gruzin. „Opera” desfiinţării Georgiei ca stat a fost „desăvârşită” însă de către Rusia în 1801, ­atunci când ţarul Alexandru I va anexa ceea ce mai rămăsese din teritoriul vechii Ivirii. Geor­gienii au tras concluzia, din aceste tragice evenimente, că cele mai bune tratate se pot încheia doar cu ruşii. Ce‑i drept, în decursul istoriei au mai avut loc câteva rectificări ale frontierei ruso‑turce, prin care o mică parte din teritoriile pierdute de Gruzia în favoarea Turciei s‑au adăugat Imperiului ţarist. Gruzinii nu pot uita însă nici până astăzi „grija creştinească” cu care ruşii au asistat la islamizarea fraţilor lor aflaţi sub stăpânire turcească, de îndată ce Mos­cova a uitat de tratatul încheiat, mulţumindu‑se cu „partea” sa. Plinirea umilinţei? După anexarea rusească din 1801, regii gruzini vor fi „destituiţi” de către Ţar  asemeanea unor bieţi subalterni, fiind în­locuiţi, în scurtă vreme, cu generali ruşi.
Vae victis!
„Ocrotirea rusească” se va manifesta la fel de „delicat” şi la nivel bisericesc, Biserica Georgiană fiind lichidată pur şi simplu, în ciuda unei puternice opoziţii din partea acestui vechi popor caucazian. Şi nu cred că ar fi prea greu de motivat lupta dârză a gruzinilor împotriva desfiinţării Bisericii lor: creştinismul era religie de stat în această ţară încă din anul 307, iar Biserica Georgiei devenise autocefală din anul 466 ‑ fapt recunoscut, de altfel,  de către întreaga Ortodoxie. Prin absorbirea necanonică a Biserici Georgiei de către Patriarhia Rusă se punea, prin urmare, capăt unei neatârnări de aproape 14 secole.
Noua eparhie creată în locul Patriarhiei Gruziei va fi condusă, începând cu 1811, de către un mitropolit, membru în Sinodul de la Sankt Petersburg. Exceptând însă pe Varlaam Eristavi (1811‑1817), primul ierarh al ei, nici unul dintre mitropoliţii care vor urma la cârma  eparhiei Iviriei nu va mai fi de origine gruzină. Dacă s‑ar mai adăuga aici şi înlocuirea liturghiei georgiene cu cea în limba slavă, devine limpede supărarea şi neîncrederea Geor­giei în Biserica Moscovei.
Ruşii au justificat însă  „decapitarea” Bisericii Gruzine prin faptul că nici Biserica lor nu mai avea Patriarh la acea dată. Prin urmare, nu ar fi fost de acceptat ca la lucrările Sinodului de la Sankt Petersburg să participe un Patriarh gruzin. Este imposibil totuşi să‑i convingi pe georgieni de „necesitatea” dispariţiei statului şi a Bisericii lor.
Canonicitate şi martiraj
O dată cu dezmembrarea Imperiului rus, după Revoluţia bolşevică din anul 1917, ie­rarhia georgiană va proclama, după mai bine de un veac de umilinţe, restabilirea autocefaliei  Bisericii Gruziei. Pen­tru ruşi, un act unilateral ‑ Biserica Ortodoxă Rusă considerând că toţi credincioşii ortodocşi din URSS trebuiau să rămână sub jurisdicţia sa. Restabilirea „canonicităţii” Bisericii Moscovei în Georgia „rebelă” se va face prin închiderea bisericilor şi martirizarea de către bolşevici a sute de monahi. Cu toate acestea, Biserica  „ilegală” a Gruziei va continua să fiin­ţeze. Primul ei Patriarh, Kirion al II‑lea, este astăzi cin­stit de către georgieni ca sfânt. Şi Patriarhul Ambrozie (1921‑1927) a fost cano­nizat nu de mult de către Pa­tri­arhia de la Tbilisi. Cei doi au fost martirizaţi de sovietici pe motivul   „neascultării canonice”. Cu chiu cu vai, autocefalia gruzină va fi recunoscută totuşi, oficial, în timpul Celui de‑al Doilea Război Mondial, datorită temerilor lui Stalin de pactizare a georgienilor cu ger­manii. Constantinopolul  va recunoaşte însă acest act abia peste o jumătate de veac, în 1991, după ieşirea Georgiei din componenţa Uniunii ­Sovietice.
Lacrimile Patriarhului Ilia
După ce, în urmă cu două luni, Moscova a recunoscut independenţa republici­lor separatiste georgiene Ose­tia de Sud şi Abhazia, „în­tâistătătorii” celor două minuscule „Biserici” caucaziene şi‑au exprimat dorinţa de a adera ca subiecţi autonomi la Biserica Ortodoxă Rusă. De această dată însă, inexplicabil pentru unii, Patriarhia Moscovei nu a fost de acord cu un astfel de „transfer”. Motivul, conform analiştilor din presa moscovită, l‑ar con­stitui teama Patriarhului Alexei al II‑lea de a pierde total legătura cu Biserica Gruzină.
Georgienii nu par totuşi prea încântaţi de hotărârea sinodalilor ruşi, considerând acest fapt ca pe o simplă stratagemă. „Înzestrarea” Bisericilor separatiste osetină şi abhază de către Rusia, culisele moscovite ale recunoaşterii canonice a acestora – mai în­tâi prin Biserica Rusă din Exil, iar mai apoi de către „Sinodul de Rezistenţă” din Grecia ‑ , precum şi închiderea bisericilor şi a mânăstirilor gruzine din teritorii populate, în urmă cu aproape două decenii, în proporţie de 50%, de către  georgieni, sub privirile  „pasive” ale forţelor ruse „pacificatoare”, s‑au constituit de facto într‑o sfâşiere a Bisericiii Georgiei. Declaraţiile din partea Bisericii Ortodoxe Ruse sunt lipsite, prin urmare, de orice suport real. Chiar şi vizitarea de către Patriarhul Ilia al II‑lea a oraşelor georgiene, distruse în timpul conflictului cu Rusia s‑a făcut cu „binecuvântarea“ şi medierea Patriarhiei  de la Moscova; ne­maivorbind de faptul că ieromonahii ultimelor două mânăstiri gruzine din Abhazia au fost constrânşi de către trimisul oficial al Patriarhiei  moscovite în această regiune, la ceasul închiderii lor – în caz că nu se vor supune Bisericii Ruse –, să binecuvânteze  „armatele eliberatoare”.
Patriarhul Ilia al II‑lea, întrebat într‑un recent interviu, de către un tânăr reporter  de la Moscova, dacă pe lângă însuşirea limbii şi culturii ruse s‑a deprins  şi „a simţi şi a gândi” ruseşte, a răspuns fără echivoc: „Simt, gândesc şi acţionez ca un gruzin”. Res­tul a fost tăcere. Şi poate lacrimi nevăzute.