Revista:

Ultimul interviu al Părintelui Stăniloae

id820_2.jpg.jpg

Luna trecută s‑au împlinit 15 ani de la strămutarea la cele veşnice a Părintelui Dumitru Stăniloae (1903‑1993), iar luna aceasta se împlinesc 105 ani de la naşterea sa. Prin pilda unei vieţi exemplare şi prin uriaşa operă teologică pe care ne‑a lăsat‑o (ca autor, dar şi ca traducător), Părin­tele Stăniloae continuă să fie printre noi o prezenţă e­sen­ţială şi să ne arate, cu sme­rită măreţie, adevărata mă­sură a vredniciei ortodoxe româneşti, care ne înnobilează şi ne o­bli­gă deopotrivă, în acest târziu al istoriei. Reproducem aici, cu îngăduinţa d‑lui Costion Nicolescu, ultimul interviu amplu acordat de marele teolog (în 30 august 1993).

 

Numărul suplimentului “Alfa & Omega” din luna noiem­brie 1993 trebuia să fie dedicat celor 90 de ani pe care urma să‑i împlinească Părintele Dumitru Stăniloae. M‑am grăbit, deci, să mă duc să‑i solicit câteva cuvinte încă de la sfârşitul lui august, nu cu gândul că vor fi ultimele, ci cu gândul de a evita aglomeraţia şi obo­seala din preajma aniversării, când presupuneam că va fi a­sal­tat de jurnalişti. Părintele tocmai se întorsese acasă, după câ­­teva zile petrecute la Mânăstirea Ţigăneşti. L‑am găsit oste­nit şi slăbit. Vorbea cu greutate şi tusea îl îneca des. Duhul îi era însă la fel de viu şi de prezent. În ciuda avertismentului Mai­cii Filofteia, care‑l îngrijea, l‑am ostenit trei sferturi de ceas. Acum, aceste cuvinte pot fi citite ca mărturie testamentară. (Costion Nicolescu)

Costion Nicolescu: Care a fost cea mai mare bucurie a Sfinţiei voastre în această viaţă?
Părintele Dumitru Stăniloae: Nu ştiu care a fost cea mai mare bucurie. Am avut mai multe bucurii, pe rând. O mare bucurie a fost căsătoria cu soţia mea. Apoi, a fost o bucurie apariţia fiecărei cărţi. Multe bucurii mi‑au fost dă­ruite de Mitropolitul Nicolae Bălan de la Sibiu, când m‑a numit profesor la Facultatea de Teologie din Sibiu, sau când mi‑a oferit să conduc redacţia revistei Telegraful Român. Mare bucurie a fost legătura cu Nichifor Crainic, care m‑a invitat să scriu la Gândirea. O mare bucurie a fost faptul de a fi fost ales membru al Academiei Române şi Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti.
C. N.: Dar cele mai mari dezamăgiri ?
Pr. D. S.: Dezamăgire a fost când s‑a instaurat comu­nis­mul în ţară. Atunci, nişte colegi de la Sibiu, care fuse­seră întâi de extremă dreaptă, au trecut de partea comuniştilor şi m‑au scos de la Rectorat şi de la Telegraful Ro­­mân, în 1947. Mitropolitul Bălan, foarte necăjit. s‑a dus la Bucureşti şi a insistat să se revină asupra hotărârii, dar nu a reuşit. S‑a întors plângând la Sibiu. Instaurarea comu­nis­mului a fost o mare dezamăgire, cea mai mare durere.
C. N.: Care credeţi că a fost perioada cea mai rodnică din viaţa dumneavoastră?
Pr. D. S.: O perioadă rodnică a fost aceea când mi s‑au concretizat nişte osteneli, între 1938‑1940; am tipărit mai multe cărţi atunci: Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Pa­lama, Ortodoxie şi românism, Iisus Hristos sau res­ta­urarea omului… Apoi, perioada de după ieşirea din închi­soare. Am putut con­tinua, după 1970, Filocalia, începută înainte de ‘47 la Sibiu. Am continuat până la al 12‑lea vo­lum. De asemenea, am publicat Dogmatica, în trei volu­me, Spiritualitatea ortodoxă, Comuniune şi spiritualitate româ­nească în Liturghia ortodoxă şi o carte de­spre Chi­pul nemuritor al lui Dumnezeu. Au fost şi mai multe vo­lu­me de traduceri din Sfinţii Părinţi, cu bogate comen­ta­rii. A fost o perioadă foarte rodnică, în fiecare an apărea o carte.
C. N.: Este o deosebire între a sluji Sfânta Liturghie şi a scrie cărţi teologice?
Pr. D. S.: Amândouă sunt importante. Să te simţi în Hris­tos, să te rogi Lui să vină în timpul Liturghiei, să te ro­gi Tatălui să trimită pe Duhul Sfânt, ca să prefacă pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos. Să te rogi îm­preună cu oamenii din biserică, mereu cu conştiinţa că eşti în prezenţa lui Iisus Hristos. Sigur, este important şi a lămuri lucrurile de­spre Sfânta Treime, despre Hristos. Am trăit amân­două aceste bucurii. Eu le‑am văzut tot­dea­una împreună. Nu poate exista una fără cealaltă. Cât m‑au ţinut puterile, slujeam Sfân­ta Liturghie în fiecare du­­mi­nică şi sărbă­torile la vreo biserică din apropiere, sau pe unde eram invitat.
C. N.: Dintre toţi oamenii care au stat în preajma dum­­neavoastră, cui datoraţi mai mult?
Pr. D. S.: Părinţilor mei. Ei m‑au învăţat să mă închin, să am viaţa curată, în smerenie, să nu judec pe alţii, mi‑au trezit dragostea de a‑L predica pe Hristos.
C. N.: Recent, la Bengalore, în India, a avut loc o şe­dinţă, centenară, a “Parlamentului“ religiilor (înfiinţat în 1893 la Chicago), la care a participat şi Biserica noas­tră (singura dintre cele ortodoxe) cu un delegat. Poate să ne fie de folos?
Pr. D. S.: Nu cred! Sau, eventual, ar trebui să fie un parlament de luptă, în care fiecare să‑şi expună învăţătura lui. Părinţii n‑au vrut să ţină Sinoade ecumenice cu arienii şi nestorienii. Ecumenismul este rău înţeles. Trebuie să ob­servi imediat ce‑i lipseşte unei învăţături, unde este ere­zia în învăţătura despre Hristos – şi să critici. Trebuie să spui nu numai ce este adevărat în învăţătura ta, ci şi ceea ce este greşit în învăţătura altora.
C. N.: Ştiu că aveţi prieteni printre catolici şi pro­testanţi. Care trebuie să fie relaţia cu oamenii de alte religii?
Pr. D. S.: O relaţie umană naturală. Dacă are nevoie de ajutor, îl ajut; dar totdeauna ade­­vărul învăţăturii ră­mâne. Eu am fost pe la di­ferite universităţi, mai ales protestante, şi am expus învăţătura ortodoxă. Protestanţii au mul­te lipsuri, n‑au Biserica, preoţia, dar, sunt, aşa, mai lar­gi, nu m‑au contrazis. Cu catolicii este mai greu; dacă le spui că le lipseşte ceva, atunci ei se supără şi refuză să mai discute. […]
C. N.: Care credeţi că ar fi slăbiciunile şi care forţa Bisericii noastre astăzi?
Pr. D. S.: Slăbiciunile sunt ale unor oameni care fac parte din ea şi o reprezintă. Biserica este dincolo de toate acestea. Ea trăieşte în noi când trăim cu sinceritate şi grijă prezenţa lui Dumnezeu. Slăbiciunile oamenilor sunt ale oa­menilor. Azi suntem mai reci în credinţă, mulţi preoţi nu‑şi fac toată datoria pe care şi‑ar putea‑o face: să fie mai des printre oameni, să nu aştepte numai să fie invitaţi să facă slujbe, ci să fie şi ei printre oameni, să intre în casa unui om bolnav. Ar trebui să‑şi poarte tot timpul cu cinste şi cu demnitate haina preoţească, chiar şi atunci când merge pe stradă. Să se poarte după rânduiala veche, cu barbă… să‑l recunoască lumea şi după port, şi după vor­bă, să se apropie de oameni, să‑i întrebe ce griji au. Preotul nu trebuie să vorbească decât despre Dumnezeu, să fie necurmat un vestitor al lui Dumnezeu, să se vadă că ţine să slujească pe Dumnezeu şi să‑i ajute pe oameni din această conştiinţă a prezenţei lui Dumnezeu. Forţa Bisericii este credinţa deplină despre Hristos, trăirea Lui prin Taine şi explicarea acestei trăiri. Biserica dă con­ştiinţa că Dumnezeu este mereu printre noi. Preotul tre­buie să binecuvânteze toate lucrurile în numele Dom­nu­lui. Dar şi omul să binecuvânteze prin rugăciune: când se aşază la masă, când se scoală, când se culcă, mereu. Binecuvântarea dă imediat conştiinţa că Hristos este pre­zent. În toate este prezent Hristos – asta e propriu Ortodoxiei. […]
C. N.: Dintre toate lucrările Sfinţiei Voastre, con­si­de­raţi că este una mai importantă?
Pr. D. S.: Poate că Dogmatica e cea mai completă, cea mai bogată. Apoi, multe note din Filocalii s‑ar putea adu­na, ar putea forma o teologie dogmatică duhovnicească, de sine stă­tătoare. Dar Dogmatica este cea mai sistema­tică.
C. N.: Dacă aţi avea putere să vă aşezaţi din nou la masa de lucru câţiva ani, ce v‑aţi propune să faceţi?
Pr. D. S.: Aş vrea să adâncesc expunerea despre Hris­tos în Evanghelie, în Epistolele Apostolului Pavel, în alte Epistole, în Prooroci. Aş vrea să adâncesc bogăţia şi forţa lucrării Lui. […]
C. N.: Care sunt direcţiile sau contribuţiile din teolo­gia Sfinţiei Voastre care au făcut să vă fie traduse cărţile în multe limbi, fără ca să vă fi preocupat vreodată direct de acest lucru?
Pr. D. S.: Am atins inima teologilor occidentali pre­zen­tându‑L pe Hristos ca pe Cel ce vine cu iubire către noi, am atins coarda simţirii lor. N‑am rămas la o expu­nere teoretică simplă, sau la aceea a Ortodoxiei ca fiind un simplu rit creştin între altele. Ritul nu este o formă oarecare. Dacă nu ai învăţătura apostolică despre Hristos şi Liturghia apostolică, nu‑L ai pe Hristos întreg. Ritul exprimă credinţa, în slujbele Bisericii îţi exprimi credinţa în Hristos cu toată convingerea că El e prezent. Când spui “Doamne miluieşte”, crezi că El are multă milă de noi, simţi mila Lui. Când spui “Sfinte Dumnezeule“, simţi sfinţenia Lui, pe care o capeţi şi tu; adică este nece­sar să ne atingă şi pe noi tot ce spunem despre Dum­nezeu. Am căutat să exprim această prezenţă a lui Dumnezeu prin harul, prin energia Lui necreată, prin jertfa Lui. Asta le‑a plăcut, mai ales, occidentalilor, pentru că ei s‑au depărtat foarte mult de această prezentare vie a lui Hristos. Odată, a venit un baptist la mine cu o carte a Sfân­tului Chiril despre graţie şi mi‑a spus: “Îmi place de dumneavoastră că aţi pus accentul pe Hristos. La noi sunt numai vorbe fără conţinut. Am văzut la dumneavoastră conţinutul de gândire al Sfinţilor Părinţi, aţi reflectat asu­pra lui Hristos şi aţi căutat să atingeţi toate coardele sufle­tului nostru”. Cred că asta a fost.
C. N.: Sunteţi mulţumit de felul cum a fost re­ceptată temelia teologică pe care aţi pus‑o la noi?
Pr. D. S.: Eu cred că da. Eu vorbesc despre Hristos, arăt cum Hristos S‑a pus pe Sine fundament. El vorbeşte de Sine, de trimiterea Lui de către Tatăl, de jertfa Lui. Trebuie să‑L prezentăm aşa cum apare în Evanghelie şi în Sfinţii Părinţi, care au fost cel mai aproape de Evan­ghe­lie. […] Acesta este fun­damentul teologiei mele şi al oricărei teologii corecte. Aceasta implică şi Treimea. Iubirea Tatălui faţă de noi. Dumnezeu a trimis pe Fiul Său. L‑a făcut om ca să se va­dă faţa de om a Fiului Său şi în faţa oamenilor să vadă pe Fiul Său. Să nu se mai despartă oamenii de Fiul Său. Nici noi nu mai despărţim pe Tatăl de Fiul. Dacă n‑ar fi Fiul lui Dumnezeu, n‑ar fi Treime. Atunci n‑ar fi venit la noi.
C. N.: Dintre Sfinţii Părinţi sunt unii care vă sunt mai dra­gi, mai apropiaţi, cu care simţiţi o anume potrivire lăun­trică?
Pr. D. S.: Nici un Părinte nu‑i identic cu celă­lalt, fiecare aduce ceva nou. Îmi place foarte mult Sfântul Ma­xim Mărturisitorul pentru că e larg, are o expunere largă a învăţăturii despre Hristos. Îmi place Sfântul Grigorie Pa­la­ma pentru că a prezentat taina harului, a arătat că este o graţie necreată şi nu una creată. Îmi place Sfântul Simeon Noul Teolog pentru că a pus o notă profund poetică în scri­erile lui despre Hristos, o notă de mare simţire.
C. N.: Cât de strânsă este legătura dintre credinţă şi naţiune?
Pr. D. S.: E rău să nu mai fie un neam într‑o credinţă. Nu mai este una în toate. Am primit o scrisoare anonimă, unde mi se spune că fac o legătură prea strânsă între Orto­doxie şi naţiune, că naţiunea ar fi pe planul doi. Întâi să‑L iubeşti pe Dumnezeu şi apoi naţiunea. Naţia este lăsată şi ea de Dumnezeu. Fiecare naţie are un fel de a prinde spi­ri­tua­litatea, aşa cum are şi fiecare om. Naţiunea noastră de la început a fost aşa, creştin‑ortodoxă. Nu poţi despărţi cele două aspecte, cel puţin la noi.
C. N.: Credeţi că se va mai putea ajunge vreodată la unirea Bisericilor?
Pr. D. S.: E greu, dacă ne gândim la Apocalipsă… E greu pentru că sunt multe porniri egocentrice. Fiecare ar trebui să preţuiască ceea ce are celălalt în el şi să ia mai mult de la alţii. Nu ştiu cum va fi. Toată chestiunea e foar­te complicată. Oamenii sunt făcuţi să se şi între­geas­că, nu numai să se afirme fiecare; să aducă fiecare ceva pro­priu, să fie deschişi altora. Este greu!
C. N.: De care loc vă simţiţi cel mai legat?
Pr. D. S.: De satul meu, de Vlădeni. M‑a influenţat foar­te mult. Înţelegerea dintre oameni o văd cum era în satul meu natal. Natura o privesc prin prisma acelui loc binecuvântat.
C. N.: Simţiţi prezenţa doamnei preotese lângă Sfinţia Voastră?
Pr. D. S.: O simt adeseori, da! Am trăit o viaţă întrea­gă cu ea… era bună, răbdătoare…
C. N.: Ce vă doriţi cel mai mult acum?
Pr. D. S.: Să mă mântuiesc, să nu mă mai chinuie Dum­­nezeu prea mult cu slăbiciunea de acum şi să mă aju­te să ajung la mântuire. Să‑mi fie în preajmă mereu…