Revista:

4 decembrie – Sf. Ioan Damaschin

id758_scan0002.jpg.jpg

Sfântul Ioan Damaschin, spirit enciclopedic şi gânditor de seamă al vremii sale, a fost ultimul părinte bisericesc al Bizanţului. El s a născut în jurul anului 657, în cetatea Damascului din Siria, într o familie vestită şi înstărită. Tatăl său, ca şi bunicul, au condus administraţia fiscală şi şi au păstrat această funcţie inclusiv după cucerirea oraşului de către musulmani.
Sfântul Ioan, alături de fratele său adoptiv Cosma, s a bucurat de o educaţie aleasă, având ca profesor un călugăr grec foarte învăţat, pe nume tot Cosma, răscumpărat din robie. După mutarea la Domnul a tatălui său, tânărul Ioan i a luat locul în administraţie, ajungând chiar guvernator al Damascului.
În Bizanţ era în vremea aceeea împărat Leon Isaurul, cumplitul duşman al sfintelor icoane. Sfântul Ioan, auzind de nebunia care cuprinsese imperiul şi de ordinul dat de împărat ca toate icoanele să fie arse, s a apucat şi a scris aprofundat despre temeiurile cinstirii sfintelor icoane, trimiţând epistole dreptcredincioşilor creştini din cuprinsul imperiului vecin.
Împăratul Leon, însă, neputând altfel să l piardă, a compus o scrisoare de trădare ca din partea Sfântului Ioan către sine pe care a trimis o Califului. Acesta, cuprins de mânie, n a vrut să asculte dezvinovăţirea lui Ioan şi a poruncit să i se taie mâna dreaptă.
În chilia sa, luând mâna cea tăiată, Sfântul s a aşezat la rugăciune în faţa icoanei Maicii Domnului şi după o vreme a adormit. În vis i s a arătat Maica Domnului zicându i: “Iată, mâna ta este sănătoasă. Nu te mai mâhni”; şi trezindu se Sfântul Ioan, şi a aflat mâna vindecată. Locul tăieturii a rămas însă marcat cu o dâră roşie, ca mărturie a minunii săvârşite.
Văzând minunea, Califul a înţeles nevinovăţia Sfântului, însă acesta a cerut să fie slobozit din ascultarea sa şi, împreună cu fratele său adoptiv, Cosma, s a retras la Mânăstirea Sfântului Sava de lângă Ierusalim, unde a petrecut până la sfârşitul vieţii sale pământeşti, într o smerenie desăvârşită. Dovadă a acestei smerenii stau două întâmplări. Anume, cum a primit fără cârtire canonul de a curăţi haznalele mânăstirii şi cum, din porunca bătrânului său, a mers să vândă coşuri împletite în cetatea Damascului, unde fusese odinioară atât de slăvit.

Despre închinare
Din cel de Al treilea Tratat contra iconoclaştilor al Sf. Ioan Damaschin

Închinarea este semnul supunerii.
Prima închinare este închinarea de adorare pe care o aducem lui Dumnezeu, singurul prin firea Sa demn de închinare. Închinarea de adorare este de mai multe feluri:
-de rob, căci lui Dumnezeu I se închina toate zidirile, ca roabe ale Stăpânului: “Toate sunt roabe Ţie” (Psalmi 118, 91);
-a admiraţiei şi a dorului, căci El singur este slăvit şi nu are slava de la altul;
-a mulţumirii pentru bunătăţile pe care le a făcut cu noi Dumnezeu;
-a nădejdii dobândirii facerilor de bine, căci nu putem face nimic bun fără El;
-a pocăinţei şi mărturisirii păcatelor.
Apoi se dă închinare celor în care Se odihneşte Dumnezeu, “singurul Sfânt” (Apocalipsa 15, 4) Care întru sfinţi Se odihneşte, precum Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi toţi sfinţii. Aceştia s au asemănat lui Dumnezeu, atât cât este cu putinţă, prin voinţa lor, prin sălăşluirea lui Dumnezeu în ei şi prin conlucrarea cu Dumnezeu. Ne închinam sfinţilor, căci este onorat Împaratul când vede că servul lui iubit primeşte închinare.
Ne închinam apoi zidirilor prin care şi în care a săvârşit Dumnezeu mântuirea noastră ca Muntele Sinai, Golgota cea sfântă, lemnul Crucii, Mormântul cel sfânt şi oricare biserică sfântă a lui Dumnezeu sau loc în care se pomeneşte numele Lui. Nu din pricina firii lor, ci pentru că sunt vase ale lucrării dumnezeieşti.
Ne închinam Sfintelor Evanghelii, sfintelor vase şi tuturor celor afierosite lui Dumnezeu, căci Dumnezeu a distrus împaratia lui Baltazar când acesta a poruncit ca poporul să se servească de vasele sfinte.
Ne închinăm chipului cinstit al crucii, icoanei chipului trupesc al Dumnezeului nostru şi al aceleia care L a născut după trup, şi icoanei tuturor celor ai Lui.
Ne închinăm apoi unii altora, ca unii ce suntem făcuţi după chipul lui Dumnezeu, smerindu ne unii faţă de alţii şi împlinind legea dragostei.
Ne închinăm, în sfârşit, celor care conduc şi stăpânesc, dând “celui cu cinstea, cinste” (Romani 13, 7), după cum Iacov s a închinat lui Faraon ca unui conducător pus de Dumnezeu, celor de al căror ajutor avem nevoie, iar robii celor cei îi stăpânesc.
Nimănui însă nu trebuie să ne închinăm ca lui Dumnezeu. Celorlaţi însă le dăm “pentru Domnul” (I Petru 2, 13) închinarea cuvenită.