Revista:

Creștinii nu se pot regăsi într-un singur partid

id756_dscn9250.jpg.jpg

Interviu cu Conf.univ.dr. Radu Carp

Dublu licenţiat (Drept şi Filozofie), Prodecan al Facultăţii de Ştiinţe Politice din Universitatea Bucureşti, tânărul conferenţiar dr. Radu Carp este o prezenţă intelectuală aparte în peisajul gândirii creştine româneşti. Campania electorală, dar mai ales apariţia volumului În căutarea binelui comun ne au determinat să provocăm o discuţie aplicată, din care putem trage numeroase concluzii sănătoase, profitând de marea acoperire în viaţa reală pe care o au formulările teoretice ale d lui Carp.

Stimate d le Radu Carp, la ora când facem acest interviu [20 nov.] suntem în plină campanie electorală. Unde oare, în discursurile pline de avânt ale politicienilor, apar valorile sociale, culturale şi chiar politice ale credinţei creştine?

Aceste valori se întâlnesc, dar într un mod deformat. Deocamdată, nu există partide care să se revendice exclusiv de la tradiţia creştină şi să pună în aplicare valorile creştinismului, măcar în social. La ora actuală există un partid – PNG CD – care chiar aşa se intitulează, creştin democrat, dar care vehiculează valorile creştine atât de vehement încât duce, practic, la anihilarea lor…

Vehement sau… distorsionat?

Distorsionat şi, totodată, vehement. Pentru că afirmarea credinţei într o aşa de mare măsură în plan public duce, până la urmă, la o mişcare de respingere a acestui partid.
Avem însă o situaţie particulară în România: foarte multe partide au încercat să şi asume acest “brand” creştin democrat, însă din păcate nu au realizat un lucru simplu, şi anume faptul că valorile creştine sunt împărtăşite de membrii mai tuturor partidelor. Acum câţiva ani s a făcut un studiu din care reieşea că cei care împărtăşeau valorile creştine se găseau în mare măsură la stânga eşichierului politic.

Bizară aşezare…

Nu este chiar atât de bizară, pentru că stânga s a identificat cu măsurile sociale; la fel şi Biserica, cel puţin în ultimii ani. Rezultatul, deci, n ar trebui să ne surprindă într atât.
Pe de altă parte, noi nu avem o stângă “curată”, europeană, ci una care se trage dintr un partid comunist anticreştin, care a şi guvernat ca atare: brutal!
Eu vorbeam numai despre percepţia publică, adică despre un lucru de suprafaţă. Bunăoară, PD L a organizat Institutul de Studii Populare – o încercare de a reuni mai mulţi intelectuali cu vederi liberale, conservatoare şi creştin democrate în jurul acestui partid. A şi organizat o masă rotundă cu privire la valorile creştine în societate etc. Există deci partide cu preocupări clare, dar neduse până la capăt, în schimb altele se trezesc cu o zestre pe care nici nu şi o revendică. Bizareria vine din faptul că, de fapt, creştinii nu se pot regăsi într un singur partid politic…

Observaţie corectă!

…cel puţin în această etapă. Nici măcar partidele creştin democrate nu mai pretind a reuni doar creştini. Exemplul cel mai bun e în Germania, cu CDU,  fondat în 1945, după război. A fost şi este la guvernare, păstrează denumirea de creştin dar a ajuns să fie deschis şi musulmanilor! A sfârşit prin a fi partidul celor care cred în anumite valori în principal religioase, dar nu numai, şi nu neapărat al unor anumite confesiuni sau chiar religii.
Biserica – un pas înapoi din politică
Cum ar arăta un partid care să aşeze la temelia doctrinei sale învăţătura creştină şi să se ţină de ea, ca proiect politic punctual?
Proiectul lor politic ar trebuie să fie subsidiar celui al Bisericilor creştine, în general. Încă nu s a realizat în România acea relaţie subsidiară în a promova şi susţine valorile Bisericii în spaţiul public, prin intermediul unui partid. Aşa ar arăta, la modul ideal, un proiect de partid creştin. Nu prin teocraţie, ci prin preluarea din portofoliul Bisericii a unor proiecte care nu pot fi duse la îndeplinire decât cu ajutorul Statului.

De ce nu s a încumetat nimeni dintre politicieni să înainteze pe o asemenea cale de “succes garantat”?

Pe de o parte, există această atracţie irezistibilă faţă de BOR şi tendinţa de a folosi în campanii electorale dacă nu oamenii, măcar simbolistica Bisericii Ortodoxe, dar, pe de altă parte, nu ştiu cum să interacţioneze cu reprezentanţii Bisericii. Acum un an, la alegerile europarlamentare, un lider al Partidului Popular European venea în România la o reuniune, unde se punea problema prezenţei Bisericii. Unii oameni politici români spuneau să vină cât mai mulţi preoţi, alţii îşi doreau doar un episcop, să fie “reprezentativ” la fotografia de grup…

Cum a reacţionat până acum Biserica Ortodoxă la acest “balet” electoral?

Nu pe măsura aşteptărilor din partea clasei politice. Cred însă că a reacţionat pe măsura aşteptării propriilor credincioşi. Până acum 4 ani, Biserica a fost tentată să intre ea însăşi, prin reprezentanţii ei, în viaţa politică. Dar s a arătat destul de ineficient calculul, pentru că reprezentanţii ei vor fi întotdeauna minoritari, având fireşti tentaţii migraţioniste. Atunci s a mers pe strategia tradiţională a Bisericilor: un pas înapoi şi reprezentare doar prin acei politicieni care cred în anumite valori, şi care pot fi situaţi oriunde în eşichierul politic.

Aşadar, tradiţionalul lobby rămâne şansa Bisericii de a trata cu zona politică. Revenim la “clasicul” protocol din stăreţia mânăstirilor?

Desigur. Biserica a înţeles că activitatea de lobby este mult mai eficientă, chiar şi pe palier informal.
Oare aceeaşi întrebare nu este valabilă şi pentru decizia de a înfiinţa un trust de presă care s a nişat singur, când puteau fi folosite canalele media de mare impact, chiar şi contracost?
Proiectul trustului de presă era mai vechi şi era înţeles ca o reacţie la peisajul mass media, care este foarte sărac spiritual.

Ca şi viaţa politică…

În cazul trustului, pare a fi o reacţie de repliere la agresiunea mass media. În ce măsură însă acest mesaj media al Bisericii este pertinent public, asta rămâne de văzut, pentru că  aceste programe – atenţie, în toată lumea! – nu atrag credincioşii, care preferă să îşi practice valorile religioase atât în privat, cât şi în public, dar când vine vorba de televiziune aleg să meargă pe un cu totul alt registru.

Partidul politic ortodox este o utopie

Întorcându ne la tema noastră, vă întreb: existenţa unui partid politic ortodox este posibilă în România de azi?

Este imposibilă în Europa zilelor noastre! Dar cred că cel mai bine ar fi ca un partid să reunească aceste energii creştine venite din partea laicatului – oameni care au competenţă în ambele domenii, care ştiu foarte bine ce înseamnă religia în spaţiul public şi, pe deasupra, cunosc şi mecanismele politicii. Este păcat ca aceste persoane să acţioneze izolat. Spun asta pentru că tragedia României de azi este că oamenii au devenit instituţii şi instituţiile se identifică cu un singur om, cel care le conduce!

Care este apropierea, în esenţă, între creştinism şi democraţie?

Democraţia presupune participarea cetăţenilor la viaţa cetăţii; la fel, Biserica este întemeiată pe participarea laicatului. Am scris un text pe care l am publicat într un volum editat la Viena, text intitulat Creştinism şi democraţie. Un posibil model de teorie şi acţiune politică, despre relaţia dintre creştini (protestanţi, catolici şi ortodocşi) şi democraţie. La ortodocşi, relaţia cu democraţia vine pe filiera unei etici sociale şi este subsumată unui proiect mai larg. Nu avem la ortodocşi echivalentul unui Jacques Maritain, care vorbeşte despre creştinism şi democraţie. Noi, ortodocşii, îl avem pe Mantzaridis, cu a sa gândire integratoare. La români, în interbelic, existau reflecţii cu privire la relaţia dintre democraţie şi creştinism, însă trecute prin filtrul naţiunii. Mai nou, am avut pleiada celor din exil, care au dezvoltat tema, în contextul în care România se afla sub comunism, iar aceşti oameni aveau libertatea de a scrie şi publica prin raportare la un regim care oprima religia. Este o tradiţie care nu a fost îndeajuns cercetată.

În România, după ‘90 relaţia dintre creştinism şi democraţie dispare, în mod paradoxal. Apar doar teme vizând rolul Bisericii în social, Biserica şi Europa etc.

O întrebare care îi frământă pe mulţi: ce este aceea “societate civilă”? Are ea un echivalent creştin?

Societatea civilă este un concept opus Statului. Teoretic, din societatea civilă fac parte toţi cei care nu exercită funcţii în Stat. Eu unul, prefer conceptul de sferă publică. Şi Biserica, bunăoară, face parte din societatea civilă, chiar dacă are o utilitate publică. La noi, Biserica nu s a definit ea însăşi ca actor al societăţii civile, ea fiind de fapt unul important.
În ultimă instanţă, cum putem defini instituţional Biserica? Este o instituţie asociată cu Statul, un imens ONG, sau este altceva?
Avem multe dificultăţi în această definiţie. O persoană la care ţin foarte mult şi pe care o apreciez din punct de vedere intelectual mă întreba dacă dintotdeauna preoţii au primit salariu de la Stat. Nu, am răspuns, şi nici acum nu primesc leafă, ci doar o contribuţie. Dar, vedeţi, asta e percepţia publică: Biserica este o anexă a Statului, prin elementul salarizării ierarhiei şi a preoţimii. De fapt, Biserica este un partener social al Statului – asta a ţinut să precizeze noua Lege a Cultelor, la care am lucrat şi eu. Sunt două concepte cheie care ar trebui să descrie această relaţie: parteneriatul social şi autonomia faţă de Stat.

Secularizarea, domnule Crap, se aplică numai creştinismului, sau religiei în general?

Teoriile despre secularizare apar o dată cu industralizarea, la sfârşitul secolului 19. Mai mult, apare conceptul believing without belonging – “cred fără să aparţin nici unei Biserici”. Atenţie, însă, la concept: participarea la viaţa Bisericii are o tendinţă descendentă, dar simpla constatare nu ne arată dimensiunea reală a acestei secularizări. Nici în România nu ştim prea multe despre acest fenomen… Văzută strict din perspectiva încrederii, procentele sunt foarte mari. Însă un studiu mai amplu, cu întrebări mai complexe, ar putea produce surprize. Nu avem date despre cei care se declară că aparţin unei religii, dar în realitate nu merg la slujbe. Aceste persoane se găsesc într un interval pe care acum nu ştim cum să l definim.
Oricum, interesant este că fenomenul secularizării este reversibil. Prin înflorirea sentimentului religios – nu neapărat într o formă intituţionalizată – în ţări care au fost considerate definitiv secularizate. Vorbind strict despre noi, nu suntem atât de secularizaţi pe cât ar vrea unii să ne prezinte, dar nici atât de credincioşi, aşa cum alţii ar dori să ne arate lumii…

 

Un proiect academic, o revistă, cărţi…

În ce constă utilitatea proiectului INTER din care faceţi parte, şi cui se adresează acesta?
INTER a demarat acum 3 ani şi are la bază persoane preocupate de rolul religiei în spaţiul public. Reuneşte teologi, politologi, economişti, sociologi, istorici, persoane precum Radu Preda, Paul Brusanowski, Petre Guran, Picu Ocoleanu etc., în ideea de a analiza ce înseamnă dialogul interconfesional şi interreligios, nu numai în România, ci şi în Europa. Este un proiect mai degrabă academic şi mai puţin civic. Organizăm conferinţe pe diferite teme şi edităm revista cu acelaşi nume, în al cărei consiliu ştiinţific se regăsesc toate confesiunile creştine ale Europei de azi. Promovăm în spaţiul public dialogul între religii, diferit însă de ecumenism – un cuvânt golit de conţinut, care în prezent cred că nu mai spune nimic nimănui!

Până în prezent, Bisericile v au solicitat expertiza?

Nu. Dar această presupusă solicitare prezintă un aspect mult mai larg: felul în care laicatul este prezent în viaţa Bisericii, despre care poate vom vorbi. Noi, INTER, suntem încă la început, dar sper că proiectul se va dezvolta şi va căpăta notorietate. Pe de altă parte, şi noi ne am ferit în a avea contacte cu orice fel de instituţie. Vrem să rămânem pe baze strict private, într un spaţiu intermediar, care ne convine. Acest spaţiu este şi miza în România şi se numeşte, repet, sfera publică.

Care este ideea principală a volumului colectiv În căutarea binelui comun. Pentru o viziune creştină a democraţiei româneşti, pe care l aţi lansat la Târgul de Carte «Gaudeamus», în 19 noiembrie a. c.?

Este continuarea firească a unui proiect iniţiat în 2006 prin publicarea unei prime cărţi pe această temă. Acum, împreună cu Radu Preda (teolog), Dacian Graţian Gal (jurist) şi Sorin Mureşan (economist), am constatat că nu există un proiect politic în care să fie puse în evidenţă valorile creştine în social. Exemple? Abordările discuţiei despre pensii, cu argumente extreme de precare, fără să se discearnă şi alte proiecte care se pot adresa persoanelor vârstnice, pe care noi însă le am identificat. Altceva: România, ca parte a proiectului european. Sau încercarea de a găsi un răspuns la această criză financiară în care se află omenirea, evident din perspectivă creştină. Sunt multe capitole, printre ele şi “Memoria”. Vedeţi, la vremea apariţiei primei noastre cărţi nu apăruse “Raportul Tismăneanu”, acum însă avem la ce ne gândi… Pe scurt, sunt cuprinse în carte toate mărcile definitorii ale unii veritabil proiect creştin în România şi în Europa.

Care vi se pare a fi situaţia laicatului ortodox în România zilelor noastre?

S a discutat mult despre laicat cu ocazia alegerilor de Patriarh de anul trecut, dar mai mult prin prisma participării laicilor la această decizie – cea mai importantă a Bisericii Ortodoxe din ultima vreme. Conform noului Statut, acum participarea laicatului este una consultativă. Dar laicatul nu se rezumă doar la luarea unor decizii concrete, tot aşa după cum cetăţeanul nu este cetăţean numai din 4 în 4 ani, când votează. Există multe domenii în care laicatul îşi poate dovedi utilitatea, iar cel mai important este cel mai de jos: la nivelul parohiilor. În plus, cred că ar trebui să se constituie în asociaţii foarte puternice, care să devină parteneri reali ai Bisericii. Şi este evident că Biserica nu poate să acţioneze în această lume în afara laicatului şi asociaţiilor acestuia… exact aşa cum în absenţa credincioşilor nu se poate ţine Sfânta Liturghie…

 

A consemnat Razvan Bucuroiu