Revista:

Serghei, athonitul din Tobolsk – „Eu am plecat de acasă, din Siberia, să ajung în rai, ca să nu mă vadă Dumnezeu în iad și să se ‘ntristeze!”

id755_sergei02d.jpg.jpg

Serghei, athonitul din Tobolsk – „Eu am plecat de acasă, din Siberia, să ajung în rai, ca să nu mă vadă Dumnezeu în iad şi să se ‘ntristeze!”

Ştiu şi eu că toţi cei ce îşi aduc aminte de iad nu vor ajunge acolo – şi Serghei e unul dintre ei. El a plecat acum 13 ani – pe când avea doar 15 – pe jos spre Sf. Munte! Şi a ajuns după 7 luni şi jumătate în Grădina Maicii Domnului. A plecat din Tobolsk (vestul Siberiei), prin Ekaterinburg, Samara, Saratov, Rostov pe Don, a traversat apoi Ucraina prin Doneţk, Kerson (unde era cât pe aci să se înece traversând Niprul, însă l au salvat nişte pescari), Odesa, Basarabia, România (nu mi a spus pe unde a trecut, ci doar că a traversat Dunărea înot în 45 de minute), apoi prin Bulgaria şi Grecia, până a ajuns în Athos! Adevărat că unde e curaj, acolo e şi sfinţenie! Mare încredere în Dumnezeu şi Maica Domnului a avut Serghei Alexeevici! Bogorodiţa, cum zice el, i a purtat de grijă tot timpul şi n a simţit deloc apăsarea grijilor lumeşti.
Serghei (el spune că mai corect e Serghii, dar e mai dificil de pronunţat pentru noi) e un monah tânăr şi sărac – nu are pe lume decât trupul său. Are doar 29 de ani, dar 13 ani de când e în Sf. Munte. Se nevoieşte într unul din cele mai aspre locuri din Athos – Karoulia – şi e ucenicul lui avva Pamvo. Cu adevărat răstigniţi între cer şi pământ sunt monahii acestor locuri, la mulţi dintre ei neputând să ajungi dacă nu ţi aruncă o scară! De multe ori îşi spun loruşi mulari (catâri) şi se mai zice că un monah de aici face cât cinci de mânăstire…
Când l am văzut prima oară pe Serghei am voit a spune „iată, cu adevărat creştin în care nu este vicleşug”, pentru seninătatea sufletească cu care a venit spre mine. Era la schitul Lacu, la sărbătoarea Sfântului Dumitru, şi în timp ce noi ajunseserăm aici cu un camion trimis de părintele Ştefan Nuţescu, el făcuse doar trei ore pe jos, de la Mânăstirea Sf. Pavel, peste munte. A venit spre mine şi mi a spus cam jumătate din cuvintele pe care le ştia în româneşte, dar am simţit, dincolo de vorbe, că Serghei n a târât cu el în Athos din veacul acesta nici un meşteşug, nici o născocire mincinoasă, nici un gând necurat, ci doar candoarea copilăriei pe care noi adesea ne o ascundem, ruşinaţi. Şi pe deasupra era convins că suferinţa sa n a întrecut măsura, chiar dacă părinţii lui, doctori chirurgi amândoi, au murit pe frontul din Cecenia, pe când el avea doar 12 ani. „Ce sunt suferinţele mele pe lângă cele îndurate de Hristos?”. Şi pe el, ca şi pe fratele şi sora sa, l a înfiat o altă familie de doctori, tot chirurgi, care fuseseră şi ei pe frontul din Caucaz, dar avuseseră mai mult noroc şi scăpaseră cu viaţă.
Statornicit în bunătate şi fixat cu gândul la Dumnezeu, Serghei pare de multe ori a uita de sine. Negrija celor lumeşti îi dă o libertate pe care noi, cei din lume, n o putem dobândi cu nici un chip. Pentru asta, şi pentru mereu bucuria cu care L vede pe Dumnezeu în oricare dintre noi, mărturisesc că l am invidiat. Şi am fost curios ce a făcut cu ştiinţa de carte, dacă a plecat de acasă atât de timpuriu. „Dacă aş şti câte ştiţi voi şi n aş şti cum să mi mântuiesc sufletul, la ce mi ar folosi? Am învăţat câteva luni pe an la Athoniada din Karyes şi mi am dat seama că unde e înţelepciunea lui Dumnezeu nu mai e nevoie de cea lumească. Iar pe Dumnezeu poţi să L iubeşti, dar nicidecum să L gândeşti”. Amin, am răspuns, în timp ce coboram pe cărarea dintre Simonos Petras şi Grigoriu, ca să ajungem la sărbătoarea Sfintei Anastasia Romana. Mă uitam la bucuria cu care petrece în curăţie Serghei pe lângă bătrânul său şi începeam să mi dau seama ce ne a făcut nouă, celor din lume, păcatul. Nu mai ştim cum ne a făcut pe noi Dumnezeu! Vom rămâne nefericiţi şi împiedicaţi în cunoştinţele noastre intelectuale, şi nici măcar nu vom şti nimic precum ar trebui să ştim! Înţelepciunea noastră lumească, lipsită de dragoste, ne va împiedica să L căutăm pe Dumnezeu, spunea cândva un bătrân aghiorit.
Am mai sporovăit cu Serghei în timpul popasurilor, dese, pentru că eram mereu nevoit să i strig Siga siga! („Încet încet!”), deoarece mergea… ca un rus! Zicea că nu poate merge încet pentru că se gândeşte mereu la moarte, iad şi judecată – alteori la rai şi Înviere – şi uită că trebuie să păşească arga. Am ajuns târziu, în faptul serii, aşa că nu ne am odihnit decât pe la ora trei dimineaţa, preţ de vreo două ceasuri, făcându ne culcuş pe jos, chiar lângă poarta mânăstirii. Dimineaţa ne am luat rămas bun, pentru că avva Pamvo îl lăsase doar trei zile să petreacă laolaltă cu fraţii, iar acum se grăbea la ascultare.
Uitându mă  în urma lui, pe cale, mă gândeam că paşii călugărilor desenează insule de rai în Athos…