Revista:

Cerşetoare la San Diego

id42_cersetoare.jpg.jpg

Am fost în week‑end‑ul trecut la un workshop al lui James Ray în San Diego şi am trăit o experienţă foarte interesantă, de cerşetor în centrul oraşului, timp de 3 ore. Experienţa făcea parte din workshop‑ul respectiv şi‑am trecut de bunăvoie prin acest exerciţiu. Interesant că fiecare din cei 150 participanţi a avut o experienţă aparte, iar când am revenit şi ni le‑am împărtăşit, am observat cât de mult am avut de învăţat cu toţii.
Ni s‑a cerut să alegem bluze, pulovere şi pantaloni dintr‑un teanc de haine rupte, apoi să ne ducem în camerele noastre de hotel şi să ne îmbrăcăm cu ele. Când ne‑am întors înapoi, ne‑au machiat să arătăm murdari, cu părul unsuros şi ciufulit… Ni s‑a spus că va trebui să rezistăm 3 ore ca nişte cerşetori, apoi să ne întoarcem în acelaşi loc.
M‑a distrat ideea de‑a vagabonda, şi‑aşa nu avusesem timp să vizitez centrul oraşului până atunci. Nu mi‑a păsat de cum arăt, ştiam că eu sunt mai mult decât ce se vede, aşa că am pornit veselă pe străzi. Am intrat în mall‑ul supraetajat. Mi‑era sete, aşa că m‑am dus într‑un Starbucks şi‑am cerut un pahar cu apă: “Cu gheaţă sau fără?”, am fost întrebată. “Fără”, am răspuns cu un zâmbet pe faţă, gândindu‑mă că şi un cerşetor, iată, poate fi tratat onorabil. Mi‑am continuat periplul intrând într‑un magazin de antichităţi. Văzând că mă uitam cu interes la mobilă, un vânzător a venit să mă bage în seamă. I‑am pus întrebări de­spre piesa de mobilier lângă care stăteam (19.000$), despre magazin. Mi‑a răspuns foarte amabil – vorbea ca un cunoscător. Când să plec, m‑a făcut atentă că am o gaură în pulover, spre spate. “Ştiaţi?”, m‑a întrebat. Când i‑am spus că da, a continuat: “Sper că nu v‑aţi lovit”… Am continuat apoi să merg pe străzi şi, trecând pe lângă un cerşetor adevărat, acesta mi‑a cerut 20$! I‑am răspuns că n‑am, m‑a bufnit râsul şi mi‑am continuat drumul. Nedorind să mă depărtez prea tare, m‑am intors spre mall. Trecuseră aproape două ore, începeam să simt obo­seala, cand dau cu ochii de ­restrooms (WC). Oups, chiar aveam nevoie! Când mă spălam pe mâini, mă uit în oglindă şi văd faţa aceea obosită, murdară, părul cleios… Mă simt copleşită… când dintr‑o dată realizez că se aude muzică… Gingle bells, gingle bells… Încep să dansez şi‑mi revine buna dispoziţie. Îmi continui periplul şi intru la departamentul de bijuterii al unui magazin luxos. Vânzătoarea, cu zâmbetul pe buze, mă întreabă ce fac, de unde sunt, şi îmi spune că are şi bijuterii de 19.000$… “Pot să le văd şi eu?”. “Sigur”. Şi îmi arată un inel de diamant de 10.000$, insistând să‑l probez… I‑am mulţumit şi‑am plecat mai departe. La întoarcere, începe să plouă tare. Întreb oamenii cât e ceasul, îmi răspund politicos. Parcă nici nu mai părea aşa de frig…
În fine, ne adunăm cu toţii la hotel. Avem 5 minute să mergem în camere să ne schimbăm, revenind apoi pentru a ne iecare. Unuia i‑a fost atât de jenă de cum arăta, încât n‑a intrat nicăieri, s‑a ferit de oameni, chiar a fost alungat de pe scările pe unde se aciuise de ploaie. Alta a cerut bani… şi‑a primit, aşa că şi‑a cumpărat de mâncare: cere.. şi ţi se va da! Altcineva a primit bani, dar nu i‑a luat, realizând abia apoi că a primi/a accepta e de fapt o formă de a recunoaşte bunătatea celuilalt! Prind curaj şi mă ridic şi eu în picioare: “Eu am realizat că nu hainele, machiajul contează, ci felul în care te prezinţi în faţa celorlalţi… ca atitudine” – şi‑am dat exemplul cu inelele de diamant. “Pari surprinsă”, îmi răspunde James Ray, “Ce‑ai învăţat din asta?”. “Că valorez mai mult decât cred!”. “Decât credeai”, răspunde el.
Am mai învăţat, dar nu le‑am mai spus, că ce ai nevoie îţi apare exact la momentul potrivit, trebuie doar să fii atent: muzica de sărbători când aveam nevoie să mă‑nviorez, WC‑ul când trebuia, orologiul la fel… Cu cât eşti mai atent la ce ţi se întâmplă, cu atât te ajuţi singur să nu cazi în spirala descendentă care‑ţi afectează moralul… Iar ceilalţi acţionează în consecinţă (ca o oglindă a propriului comportament). Cel puţin la San Diego am constatat că aşa stau lucrurile… Oare şi pe la noi?