Revista:

O cafea sihastreasca

id34_poarta.jpg.jpg

Sincer, nu ştiu cât minereu aurifer scoate din munţii Transilvaniei celebrul investitor Vasile Frank Timiş, dar un lucru este cert: la iveală, în urma lui, apar numai nestemate duhovniceşti. Cel mai cunoscut este aşezământul monahal de la Baia Borşa (ridicat pe terenul familiei sale), care este şi diamantul cel de preţ – koh‑i‑noor‑ul Ortodoxiei de pe acese văi. După aceasta, omul nostru a „săpat” şi mai sus, în Valea Vinişorului (unde, între noi fie vorba, numai vin nu găseşti…), într‑un loc înalt şi mirific, pe care l‑a dăruit Schitului Sfântul Vasile cel Mare. E drept, poiana este plină cu izvoare sulfuroase – foarte apreciate pentru calităţile lor terapeutice – şi probabil că acest lucru a fost hotărâtor şi pentru „investiţia” duhovnicească; dar ce contează dacă omul, urmând bogăţiile ascunse ale pământului, scoate permanent la iveală „filonul” rugăciunii…

 

Am urcat muntele pe o vreme de vis. Văzduhul înduioşător de albastru, gerul prietenos, o dimineaţă calmă, între sărbători. Bineînţeles, nelipsitul Jeep cu diferenţial şi cauciucuri de iarnă al părintelui Pimen, stareţul de la Baia Borşa – mânăstire de care ţine schitul cu hramul Sfântul Vasile. La plecarea din localitate, părintele Pimen a sunat la schit să vadă dacă monahului de „sus” îi trebuie ceva. Nu‑l mai văzuse de vreo 2 săptămâni… Închizând telefonul, stareţul Pimen se în­toarce cu glas tare către mine: „Spune că nu‑i trebuie absolut nimic. Are de toate”. Deja interesul meu crescuse enorm, mai ales că aflasem că omul locuia singur de peste un an.
Drumul a fost greu, dar nu imposibil, chiar pe vreme de iarnă. După câţiva kilometri parcurşi pe un traseu forestier, în dreptul fabricii de apă minerală am apucat la dreapta, pe un drumeag scobit pe o vale strâmtă. După alţi câţiva kilometri, situaţia s‑a schimbat. Părintele Pimen pune maşina pe 4 x 4 şi o turează. La maximum, căci panta are o înclinaţie foarte mare, iar zăpada era până la brâu. Asaltul final s‑a dat cu dieselul adus la exasperare. Aşa am intrat cu uruit şi scâşnet pe poarta maramureşeană care indica prin prezenţa tăcută că acolo se află o vatră de linişte şi rugăciune. Imediat după ce am coborât, m‑a cuprins o senzaţie de disconfort. Urechile îmi ţuiau de la înălţime, însă şi de la liniştea intensă – aproape fizică –, aerul era rarefiat şi rece, apoi lumina orbitoare dar şi senzaţia de singurătate absolută – toate erau atât de departe faţă de ceea ce eram obişnuit „în lume”. Mă uit jur‑împrejur. Totul ordonat şi foarte, foarte frumos. Nici ţipenie însă. Doar mirosul de brad ars stăruia subtil peste poiana în care se odihnea schitul. Evident, de niciunde a apărut hămăind o namilă de câine ciobănesc, cu care părintele Pimen s‑a jucat vizibil amuzat. Sihastrul – nicăieri. Încep să fac poze: mai întâi cu biserica de lemn, apoi cu cele două corpuri de clădiri, şi ele tot de lemn, cu altarul de vară (unde s‑a şi ţinut pe 1 septembrie, în prezenţa PS Justinian Chira, slujba de sfinţire), cu o păstrăvărie bogată în peşte, cu ape limpezi şi reci. Pe scurt – un rai înzăpezit!
După un timp apare şi călugărul, care probabil ne urmărise evoluţia prin ogradă în deplină linişte. Părintele Vitalie s‑a lăsat „cadorisit” de stareţul său cu 2 sticle de suc ieftin, a mulţumit şi ne‑a invitat înăuntru. Acolo – surpriză! O ordine şi o curăţenie desăvârşite. Nici un miros, nici o pată, nimic deranjat sau mototolit. Totul în miniatură, evident: chilia (2 metri pe 2), trapeza (o cămăruţă modestă), camera de oaspeţi cu baie, centrală termică. Paraclisul din corpul de chilii, cu Psaltirea şi alte cărţi de rugăciune (părintele este monah simplu). Ieşim spre biserica de lemn din poiană. Alt spaţiu de vis. Frumuseţe în stare pură – lemn cu icoane, candele şi iconostas, strane şi uşi lucrate măiestrit. Aici aflu că totul a fost gata în nici un an şi că familia Timiş a plătit absolut totul, de la zero. Ne reîn­toar­1cem în curtea înzăpezită, gata de plecare. Monahul taciturn (fără a fi însă ursuz, sau posomorât) ne invită, cu jumătate de gură la… cafea. Cum cafeaua îmi place în mod deosebit, momeala aproape că a funcţionat, nu înainte însă de a‑l „şicana” cu binecunoscuta formulă: „Părinte, numai dacă‑i gata…” Părintele Vitalie mă priveşte drept în ochi (pentru prima oară de când sosisem) şi‑mi spune apăsat: „E în filtru, gata făcută”. Cum cafea „sihăstrească” nu mai băusem, accept bucuros invitaţia. Şi bine am făcut, căci fără acest lucru osteneala de a ajunge până la schit n‑ar fi valorat nici pe sfert.
Bucătăria schitului este şi ea de o curăţenie absolută. Pe masă, cafeaua ne aştepta într‑o cană de filtru. Părintele Vitalie mă serveşte, în timp ce eu încep tirul întrebărilor. Aşa am aflat că numără 4 decenii de viaţă, că este călugăr de peste 10 ani, dintre care unii petrecuţi la Parva Rebra, alături de părintele stareţ Pimen. Aici este de 2 ani, dintre care aproape unul l‑a petrecut cu încă un frate. Care a plecat, mânat fiind de dorinţa aparentă de a fi mai singur. „Ispite”, zice părintele. „De la o vreme nu îmi mai spunea chiar totul, aşa cum fac doi oameni singuri, care rezistă prin sinceritate absolută. Începuse să plece pe ici, pe colo fără să mă mai anunţe, începuse să aibă tristeţi”.
De când este singur, pentru monahul Vitalie a început fericirea. Nu mai are frici („aveam doar spaime omeneşti, din acestea… subiective”), nu s‑a îmbolnăvit decât de o răceală, iar de când a înţeles că viaţa este fericire în stare pură dacă ţi‑o simplifici la maximum, nu ar mai da nimic pe viaţa din schitul acesta. „Cum ne putem simplifica viaţa?”, am întrebat. „Nu ştiu cum e la alţii, dar eu de când am renunţat să fac cu program atâtea ore pe zi rugăciunea, atâtea ore pe zi să fac treabă şi atâtea ore pe zi să mă odihnesc, am devenit liber. Liber cu Dumnezeu, căci toate câte fac, le fac rugându‑mă. Sunt tot timpul cu mintea la El. Şi atunci nu mai simţi nevoia să‑ţi împarţi timpul cu ora”. Despre vizitele pe care oamenii i le mai fac când şi când, părintele Vitalie spune că nu‑i produc o mare bucurie. Deşi le deschide tuturor uşa, preferă să rămână singur cu gândurile lui, cu rugăciunea, cu starea de fericire în care s‑a aşezat de bunăvoie.
Am părăsit această sihăstrie din munţii Rodnei atins de dorul pustiei, care cred că zace în fiecare om, şi mai ales în fiecare român; această convingere mi s‑a întărit, de altfel, pe toată durata periplului maramureşean. Coborând „în lume” am fost convins că voi reveni. Încă mai convins am fost şi sunt că vor ajunge acolo şi alţii, chiar dacă părintelui Vitalie nu‑i place foarte mult asta. Fraţi creştini, luaţi cu asalt sihăstriile, câte mai sunt! Chiar dacă dăm buzna peste ei, călugării se vor retrage tot mai sus, în înaltul muntelui. Şi când nici acolo nu va mai fi loc pentru ei, se vor retrage în Cer, de unde au şi venit. Aşadar, urmaţi‑i fără odihnă! Ei cunosc dacă nu Calea, măcar drumul…