Revista:

Renaşterea de la Săpânţa

id35_oameni.jpg.jpg

Tot cititorul revistei noastre ştie despre Săpânţa o mulţime de lucruri. Ştie că acolo este Cimitirul Vesel – fenomen „metafizic “unicat – unde abundă turiştii. Mai ştie că există pe teritoriul comunei cea mai înaltă biserică de lemn din Europa – cea a Mânăstirii Săpânţa. Şi, evident, mai ştie că s‑au păstrat obiceiuri şi tradiţii din moşi‑strămoşi şi că oamenii sunt harnici şi hotărâţi. Între ei excelează – cum altfel? – preotul aşezării: Grigore Luţai.

 

De altfel, părintele Luţai este cel care a dat tonul „renaşterii” săpânţene, în cei 18 ani de când este printre locuitorii acestei comune. A impus Cimitirul Vesel ca brand al turismului internaţional inteligent, a ridicat de la iarbă Mânăstirea Săpânţa (ca o replică strict românească a fostei Mânăstiri Peri, care se afla peste gra­niţă, dincolo de Tisa, în partea de Ma­­ra­mureş care aparţine acum de Ucraina), dar mai ales a reuşit să realizeze comuniunea în cadrul comunităţii!
Aşa se explică faptul că de Bobotează, oamenii au ieşit cu sutele şi au umplut până la refuz biserica. În treacăt fie spus, pă­rin­tele Luţai a trecut acum la un act de ma­re curaj: restaurarea aproape din temelii a impu­nătorului edificiu, peste care au trecut mai bine de 130 de ani. Aşadar, imediat după sluj­bă, creştinii aşezării au pornit – cu mic cu mare – spre râul Săpânţa, „râu cu apă limpede, de munte” (cuvinte rostite cu mân­drie de preot), pentru a sfinţi firea apelor. Procesiunea a fost splendidă, oamenii cântând tot drumul, cu copiii lor bălai aşezaţi în primul rând şi ţinând icoane în mâini, apoi cu tineri cu prapori mari, împodobiţi cu spice de grâu (semnul belşugului, dar şi marcă a eternei în­vieri). După rândul solemn de prapori, ca într‑o cohortă sacră, păşea părintele cu Evanghelia şi Crucea, însoţit de citeţi, apoi de tot poporul Săpânţei. Procesiunea avea ceva din atmosfera eternităţii promise, contopindu‑se doxologia cu entuziasmul participării, lumina de pe chipurile oamenilor cu cântările tânguite, mirosul de tămâie cu aerul de sfinţenie stârnit împrejurul evenimentului.
La malul râului, părintele Grigore Luţai a săvârşit slujba Aghiasmei celei mari, într‑o atmosferă de adâncă reculegere. Oamenii erau adunaţi ca odinioară la râul Iordanului, însă acum ştiau ce urmează. Aşadar, erau bucuroşi şi încrezători, căci Duhul lucrează acum cu putere mare pentru ei, în mod nemijlocit. Duhul vieţii şi al roadelor este partenerul lor, este întărirea lor, este promisiunea lor. Părintele, ca martor văzut şi chezaş al acestei lucrări, inspira atâta încredere, încât oamenii se simţeau ocrotiţi. De două ori ocrotiţi: de sus, dar şi de jos. De sus, dinspre Cerurile care s‑au deschis, din nou, pentru ei; de jos, dinspre pământul sfinţit prin rugăciunile preotului, prin rugăciunile lor.